Proloage – 15 aprilie – Întru această zi, pilda stareţului Varlaam, despre cei trei prieteni

Cei ce iubesc frumuseţea vieţii acesteia şi se desfătează cu îndulcirea ei, ca şi cei ce cinstesc mai mult cele stricăcioase şi slabe, decât pe cele ce vor să fie, şi nestrămutate, asemenea sunt unui om care avea trei prieteni, din care, pe doi mult îi cinstea şi se ţinea de dragostea lor, până şi la moarte se silea pentru dânşii şi la primejdie a intra, pentru ei, era gata, iar pentru al treilea, multă nepurtare de grijă avea, nici la cinste, nici la dragoste cuvioasă pe acela vreodată învrednicindu-l, ci puţină şi de~nimic şi făţarnică dragoste avea către dânsul. Iar, într-una din zile, au venit nişte înfricoşători şi groaznici ostaşi, sârguindu-se cu multă grabă, ca să-l ducă pe acela la împărat, să dea seama pentru o datorie de mulţi talanţi.

Deci, nepricepandu-se acela, căuta pe cineva ca să-i ajute lui la acea judecată straşnică a împăratului. Drept aceea, a zis către cel mai întâi decât toţi şi mai de aproape prieten al său: “Acum, cu adevărat, îmi trebuie ajutor în ziua aceasta, la primejdia ce m-a cuprins; deci, cu ce făgăduieşti să-mi ajuţi mie, acum? Şi care îmi este mie nădejdea de la tine, preaiubitule?”.

~Iar el, răspunzându-i, a zis: “Nu-ţi sunt ţie prieten, omule, nici nu ştiu cine eşti. Alţi prieteni am eu, cu care împreună mi se cade astăzi a mă veseli. Însă, iată, îţi dau ţie două haine, ca să le ai pe calea unde mergi, pe care niciodată nu-ţi voi fi de folos. Dar, altă nădejde să nu aştepţi de la mine”.

Deci, acestea auzindu-le, acela a deznădăjduit să mai ia vreun ajutor de la dânsul. Ducându-se, apoi, la celălalt prieten al său, a zis: “Oare, îţi aduci aminte, o, prietene, de câtă cinste te-ai îndulcit de la mine? Iată, astăzi, căzând în necaz şi în primejdie mare, am trebuinţă de un ajutor. Deci, cu ce poţi să-mi ajuţi~mie, acum?”.

Iar el a zis: “Nu sunt liber, ca să mă nevoiesc astăzi cu tine, pentru că eu însumi sunt în grijă şi în ispită şi în necaz. Dar, voi merge împreună cu tine puţin, măcar că de niciun folos nu-ţi pot fi ţie, şi degrabă mă voi întoarce acasă şi mă voi îngriji de ale mele”.

Şi, astfel, omul întorcându-se cu deşarte mâini şi de acolo, nu se dumirea şi se defăima pe sine, pentru nefolositoarele osteneli pe care şi le dăduse pentru dragostea lor. S-a mai dus, încă, şi la al treilea prieten, pe care niciodată nu-l cinstise, nici îi slujise lui, nici la împărtăşirea veseliei sale nu-l~chemase, şi a zis către dânsul, cu faţa ruşinată şi tristă: “Nu pot să-mi deschid gura către tine, ştiind bine că nu-ţi aduci aminte de mine să-ţi fi facut eu, cândva, vreun bine, sau să fi avut vreun semn de prietenie spre tine. Dar, de vreme ce un mare necaz m-a ajuns pe mine, şi de la ceilalţi prieteni ai mei neaflând nicio nădejde de scăpare, am venit la tine, să mă rog. de-ţi este cu putinţă, să-mi dai mie un cât de mic ajutor. Te rog, nu te lepăda de mine, ţinând minte răutatea mea”.

Iar el a zis, cu lină şi veselă faţă: “Adevărat prieten al meu apropiat te mărturisesc pe tine că-mi eşti şi,~neuitând acea puţină facere de bine a ta, cu dobândă, astăzi, ţi-o voi da, ţie. Deci, nu te teme, nici nu te înspăimânta, că eu voi merge înaintea ta. Eu voi ruga pe împăratul, pentru tine, şi nu te va da în mâinile vrăjmaşilor tăi. Îndrăzneşte dar, prietene, şi nu te mâhni”. Atunci el, umilindu-se, zicea cu lacrimi: “Vai mie, de care lucru să mă plang mai întâi? Să-mi defăimez deşarta mea milostivire şi dragoste pe care le-am avut faţă de nerecunoscătorii mei prieteni, sau să-mi defăimez uşurătatea mea, de suflet vătămătoare, pe care am arătat-o spre acest adevărat şi de aproape prieten al meu?”.

~Iar tâlcuirea acestui cuvânt este: Cel dintâi prieten este pierzătoarea bogăţie de averi, adică iubirea de aur, pentru care omul în noian de primejdii cade şi multe chinuri suferă. Iar când vine ceasul cel de pe urmă, al morţii, nimic din toate acelea nu ia împreună cu sine, fără numai două haine la îngropare, cămaşa şi haina cea de deasupra.

Iar celălalt prieten întruchipează prieteniile rele, de care cu împătimire fiind lipiţi, cu anevoie va putea cineva a se smulge de la ele, nebăgând în seamă nici sufletul, nici trupul. Iar, în ceasul morţii, niciun folos nu ia cineva de la ele, fără numai doar că până la groapă ~îl petrec pe om. Şi aşa, degrabă întorcându-se, se apucă de ale lor griji şi ispite, ba încă îl şi uită pe prietenul lor, după ce-l acoperă în mormânt.

Iar cel de-al treilea prieten, cel nebăgat în seamă, neapropiat, urât şi nesuferit, este ceata faptelor bune, adică: credinţa, nădejdea, dragostea, milostenia, iubirea de oameni şi celelalte fapte bune, care pot să-ţi ajute ţie când ieşi din trup şi să roage pe Dumnezeu pentru tine şi să te izbăvească de la vrăjmaşii vămilor celor cumplile, care ne cer nouă seama în vazduh şi caută groaznic să ne apuce. Acesta este prietenul cel cu bună~cunoaştere, care îşi aduce aminte chiar şi de puţina noastră facere de bine, şi cu dobândă ne dă, nouă, toate. Dumnezeului nostru, slavă!