Proloage – 14 mai – Povestire din viaţa Sfântului Cuvios Pahomie. Descoperiri pentru monahii care l-au urmat

Aducându-şi aminte de arătarea ce i se făcuse lui, despre fraţii cei de după sfârşitul lui, care aveau să cadă în felurite împătimiri şi să se împleticească în griji deşarte, Cuvisoul Pahomie plângea şi, închinându-se de cu seara în chilia sa, se ruga pentru aceia lui Dumnezeu.

Şi o altă arătare, ca aceasta, a mai avut el, în miezul nopţii: A văzut, precum singur spunea mai pe urmă, o groapă adâncă,~întunecoasă, şi în ea mulţime de monahi, dintre care mulţi se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă şi nu puteau, de vreme ce alţii, pogorându-se în groapă, îi întâmpinau pe ei şi îi surpau în adâncul gropii. Iar alţii, mai neputincioşi, căzând mai adânc în partea cea mai de dedesupt a gropii, se tăvăleau. Iar alţii, cu umilite glasuri strigau, că puţini dintre dânşii abia cu multă osteneală ieşeau de acolo şi îndată aflau lumina, în care intrând, se bucurau mulţumind Domnului.

Şi, venindu-şi întru sine, Cuviosul cugeta la acel vis şi a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă, în zilele cele~mai de pe urmă, va să fie între monahi: lenevire şi întunecare şi căderi, şi cum că, numai chipul cel din afară al călugăriei va fi întru dânşii: şi se tânguia pentru aceasta, mult, şi se ruga lui Dumnezeu: “Doamne Atotţiitorule, dacă aşa va fi, atunci pentru ce ai mai lăsat aşezământul Tău, Doamne, pe care l-ai făgăduit să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie, până la sfârşitul veacului? Tu ştii, Stăpâne,că, de când am luat chipul monahicesc, m-am smerit înaintea Ta, totdeauna, şi n-am gustat, pâna la săturare, pâine sau apă, nici din altceva, din cele pământeşti nu m-am săturat”.

~Acestea grăindu-le Cuviosul, s-a făcut către dânsul un glas de sus, de la Domnul, grăind: “Nu te lăuda Pahomie, om fiind, ci iertăciune cere, căci, cu a Mea milostivire toate se alcătuiesc”.

Iar Pahomie, aruncându-se pe sine la pământ, a strigat către Domnul: “Doamne, iartă-mă pe mine şi nu lua îndurările Tale de la mine, ci trimite mila Ta mie, nevrednicului, că ştiu şi eu, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău, toate şchiopătează, iar milostivirea Ta pe toţi îi miluieşte şi, prin judecăţile cele neştiute, îi mântuieşte”.

Aşa, Cuviosul rugându-se, au stat~înaintea lui doi îngeri, în chipul luminii, iar în mijlocul lor era Un Tânăr, cu frumuseţe negrăită, strălucind cu razele, ca soarele, şi era pe capul Lui o cunună de spini. Şi îngerii, ridicând pe Pahomie de la pământ, i-au zis lui: “Deoarece ai cerut să se trimită ţie milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea. Însuşi Iisus, Domnul Slavei, Unul născut, Fiul Tatalui, Cel Ce a fost trimis în lume şi S-a răstignit pentru voi şi poarta cununa aceasta de spini pe cap”.

Şi a zis Domnul, către Pahomie: “Îndrăzneşte Pahomie şi te întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la~sfârşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi din întunecoasa groapă cea adâncă, cu harul Meu mântuindu-se, mai înalţi se vor arăta decât îmbunătăţiţii monahi cei de acum. Pentru că cei de acum, prin chipul vieţii tale povăţuindu-se şi luminându-se, strălucesc cu faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut tu în groapa cea întunecoasă, neavând un astfel de povăţuitor care să-i poată scoate pe dânşii în întunericul acela, ci ieşind din întuneric, pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele cu osârdie vor merge şi plăcuţi Mie se vor afla. Iar alţii, prin ispite şi prin primejdii se vor mântui, şi cu Sfinţii~cei mari se vor asemăna. Amin, zic ţie pentru dânşii, că aceeaşi mântuire vor câştiga, pe care o câştigă şi monahii cei de acum care vieţuiesc cu înţelepciune şi cu neprihănire”.

Acestea zicând, Domnul S-a suit la cer şi se lumina văzduhul de lumina cea negrăită a Slavei Sale, iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului şi-L slăvea pe El, cu gura şi cu inima, bucurându-se de acea proslăvită arătare şi umplându-se de negrăită dulceaţă, din cuvintele cele grăite lui, de Domnul.