Proloage – 12 Iunie – Despre luarea aminte de sine – Cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul

Doi oameni calatoreau la o cetate, care era departe, ca la treizeci de stadii.

Si, dupa ce au facut ei doua sau trei stadii, au aflat pe cale un loc, intru care era padure de copaci desi, care umbreau, si paraie de ape. Si multa veselie era in locul acela. Iar ei, vazand acestea, unul a trecut in fuga prin locul acela, silindu-se sa ajunga in cetate, ca sa o vada, iar celalalt, intorcandu-se, lua aminte la frumusetea locului si a ramas in~urma. Apoi, vrand el sa iasa din umbra copacilor, s-a temut de arsita si, pe cand zabovea in locul acela, veselindu-se, a iesit din acea padure o fiara care, apucandu-l pe el, l-a tras in vizuina sa. Iar cel dintai, nelenevindu-se si nici indeletnicindu-se cu frumusetea copacilor si a locului, a ajuns la cetate. Iar, deslegarea acestei pilde, este aceasta: Acei doi oameni sunt cei ce au inceput a calatori si a se nevoi pe acela evlaviei.

Iar vrajmasul, vrand sa-i opreasca din drum, ii satura pe ei cu pofte dracesti, de slava desarta, de iubire de arginti, de mandrie si de cate sunt asemenea acestora. Si cel ce~s-a silit a lua plata chemarii celei de Sus, de la Hristos, acesta nu s-a poticnit. Iar cel ce s-a indeletnicit cu frumusetea copacilor si a locului, acesta este cel care si-a abatut mintea sa, de la cele ce nu se vad, catre cele ce se vad. Arsita este osteneala faptelor bune, iar zabava lui, in locul acela, si rapirea lui de catre o fiara, este zabava gandului in pofta celor pamantesti, pofta care, iesind ca o fiara cumplita, naste pacatul, ce il apuca pe el, dupa cum sta scris: “Pofta, zamislind, naste pacatul, iar pacatul savarsindu-se, naste moartea” (Iacov 1,15).

Drept aceea, iubitilor, sa fugim de~poftele cele lumesti, ca nu cumva sa ne facem, iarasi, robi ai pacatelor.

Ca zice Mantuitorul: “Amin, zic voua, tot cela ce face pacatul, rob este al pacatului” (Ioan, 8,34). Deci, sa slujim cu buna placere lui Dumnezeu.

Celui ce ne-a slobozit pe noi si sa nu ne amagim de patimile stricaciunii, nici sa luam aminte la infatisarea impodobirii, a culionului, a braului sau a paramanului, celui lucrat cu iscusinta ci, pe cele smerite si fara de slava desarta, sa le cautam, precum se cuvine Sfintilor. Ca necuviincios lucru este, ca cei ce au supus pe cele mari sa fie biruiti de~cele de nimic.

Si de-a pururea sa ne sarguim, ca omul nostru cel dinlauntru, sa fie bine placut, Celui ce cearca inimile, iar pe cele nefolositoare sa le defaimam. Ca nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, dupa glasul Stapanului.

Caci, ce teslar, invatand mestesugul, voind a-si agonisi smerita cugetare, se lupta pentru slava desarta. Sau cine, poftind cele ceresti, nu defaima pe cele pamantesti? Iar Domnul sa ne dea noua, cele placute Lui a le cugeta si a le face. Ca Lui I se cuvine slava, in veci! Amin.