Proloage – 12 Iulie – Despre mântuirea călugărilor

Ne spunea Ioan Sirianul, ca despre alt călugăr, însă el era acela care a avut această arătare: ”Se făcea că un oarecare stareț a văzut trei călugări, care stăteau lă țărmul mării. Şi iată, s-a făcut un glas către dânşii, din cealaltă parte de mare, zicându-le: Primiți aripi de foc şi veniți la mine.

Deci, doi au luat aripi de foc şi au zburat în partea aceea, iar al treilea a rămas plângând şi strigând, dar mai pe urmă i s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi, cu osteneală~zburând, se afunda, şi cu nevoie multă a trecut de partea cealaltă.

Aşa şi neamul acesta de acum al călugărilor, chiar dacă primeşte aripi, ele nu sunt de foc, ci slabe şi neputincioase. Deci, călugării cei dintâi, sunt aceia ce luau aripi de foc, având cugetarea către Dumnezeu şi fiind fără de avere în veacul acesta.

Iar după dânşii, sunt acei care, măcar că au avut aripi de foc, au zburat dincolo şi ei, dar mai greu, îngrijindu-se de agoniseli prin mânăstiri.

Iar cei ce au luat aripi nu de foc, ci~slabe, sunt acei ce, cu sila, s-au mântuit, adică acei călugări din vremea de acum, care se împleticesc cu deşertăciunile vieții şi nicioadată nu zboară cu mintea către Dumnezeu: aceştia nu se vor mântui, decât numai luptând împotriva ispitelor.

„Dumnezeului nostru, slavă!”