Proloage – 12 Ianuarie – Întru aceastã zi, cuvânt din “Scara”, despre rãbdarea în ascultare

Marele meu prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit nişte întâmplãri vrednice de auzit. Iar tu, cuvioase, cunoaşte din pãţaniile lui, cã acel bãrbat era om fãrã de patimã şi curat de orice minciună. El mi-a povestit urmãtoarele:

„În mãnãstirea mea din Asia, era un bãtrân vestit de leneş şi de nestãpânit, dar grãiesc nu judecându-l, ci ca sã dau pe faţã adevãrul. Şi el dobândise, nu ştiu cum, un ucenic mai tânãr, cu numele Acachie, cam simplu cu~duhul, dar înţelept cu gândul. El atâta a rãbdat de la un bãtrân ca acela, încât multora li se pãrea de necrezut, cãci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudãlmi şi necinstiri, ci pânã şi cu lovituri cu bãţul. Rãbdarea lui era însã de dobitoc.

Deci, vãzând eu cum suferã el, în fiecare zi, rele pãtimiri, în cel mai de pe urmã hal, ca un rob cumpãrat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?”. Iar el îmi arăta ,fãrã gând rãu, o datã un ochi învineţit, altã datã grumazul plin de vânãtãi, iar altã datã capul plin de cucuie. Deci,~cum îl ştiam iubitor de pãtimiri, i-am spus: „Mergi bine, mergi bine, rabdã şi te vei folosi”.

Deci, petrecând el în acest chip la acel bãtrân nemilostiv, nouã ani, s-a dus cãtre Domnul. Şi, dupã cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul pãrinţilor, bãtrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo şi i-a spus: „A murit fratele Acachie, pãrinte!”. Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a rãspuns celui ce grãia: „Bãtrâne, crede-mã că eu nu te cred”. El a zis: „Vino şi vezi!”.

Atunci s-a sculat repede bãtrânul şi s-a dus la cimitir cu stareţul fericitului luptãtor şi, dacã a ajuns acolo, a strigat bãtrânul – ca la unul~ce trãieşte – cãtre cel ce cu adevãrat viazã întru adormire, şi îi zise: „Murit-ai, frate Acachie?”. Iar înţeleptul, arãtându-se şi dupã moarte ascultãtor, rãspunse marelui bãtrân: „Cum e cu putinţã, pãrinte, sã moarã un iubitor de ostenelile ascultãrii?”.

Atunci, bãtrânul care îi fusese mai înainte îndrumãtor, cuprins de spaimã, a cãzut la pãmânt, curgându-i lacrimi pe faţã şi, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trãit de atunci înainte acolo, înţelepţeşte, zicând necontenit cãtre pãrinţi: „Rugaţi-vã pentru mine, că am sãvârşit ucidere!”. Dumnezeului nostru, slavã!