Proloage – 12 Ianuarie – Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre smerenie şi înãlţare

Pentru ce te mândreşti omule, tinã fiind şi gunoi. Şi de ce te umfli şi, mai presus de nori, te înalţi? Cerceteazã şi-ţi cunoaşte firea ta, cã pãmânt eşti şi cenuşã şi, peste puţinã vreme, în ţãrânã te risipeşti. Acum eşti mândru şi peste puţin, vierme.

De ce îţi înalţi ceafa care, dupã puţinã vreme, putrezeşte? Este mare omul ajutorat de Dumnezeu, cã, pãrãsit fiind, şi-a cunoscut neputinţa sa. Cã niciun bine nu ai pe care sã nu-l fi luat de la Dumnezeu; pentru ce, dar, te faci~minunat, trãind doar numai pânã dimineaţa?

De ce te împodobeşti cu darul lui Dumnezeu, ca şi cum l-ai fi câştigat de aiurea? Sã cunoşti pe Cel Preaînalt şi sã nu te înalţi peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, sã nu te lepezi de Cel Ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele Dătătorului Cel Bun. La înãlţime de viaţã te-ai suit – dar El ţi-a dat-o. Ai sãvârşit vreo faptã bunã, dar El ţi-a ajutat, lucrând cu tine împreunã.

Mãrturiseşte pe Cel Ce te-a ridicat pe tine. Om eşti, sã nu-ţi treci marginea firii. Cunoaşte-ţi ce-i al tãu, ca şi ce-i al firii tale. Sã nu te lepezi, din rãutate de neam şi de~fire, chiar dacă acesta-i smerit şi simplu, iar tu ai ajuns mare, cã Acelaşi Ziditor pe amândoi v-a zidit.

Sã nu asupreşti pe cel smerit, cã-i mai tare decât tine şi, mergând mai aproape de pãmânt, nu cade rãu, iar cel înalt, de va cãdea, se va sfãrâma.

Putred scaun este mândria, cã cel ce şade pe ea, degrabã cade. Iar cel smerit totdeauna stã tare, şi mândria nu-i clatinã lui piciorul niciodatã. Omul cel mândru, este ca un copac fãrã rãdãcini, nu suferã furtuna vânturilor. Gândul cel smerit cetate îşi zideşte şi cel ce locuieşte în el nesurpat este. Spuma de pe apã piere şi pomenirea celui~mândru nu rãmâne dupã moarte. Cuvântul celui smerit este tãrie sufletului, iar cuvântul celui mândru este plin de mânie.

Rugãciunea celui smerit trece şi soseşte la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuinţã sã te lauzi. Cã cel ce cade jos, de pe pãmânt, degrabã se scoalã, iar cel ce cade de sus, capãtã ranã de moarte. Toiagul este chip şi semn al învãţãturii cã, pe acesta avându-l omul, trece Iordanul vieţii. Toiagul în mâinile călătorului este de trebuinţã pretutindenea şi la tot lucrul. Şi învãţãtura cea din fapte, îndrepteazã viaţa omului. Toiagul ~cel aruncat s-a prefãcut în şarpe. Şi învãţãtura cea din fapte, aruncatã în dulceaţa cea trupeascã, cãlcată şi stricatã se face.