Proloage – 11 Ianuarie – Întru aceastã zi, cuvânt din viaţa Sfântului Teodosie (de la Metafrast)

A fost în pustietate, aproape de Ierusalim, Preacuviosul Părintele nostru Teodosie, vieţuind din copilărie după plăcerea lui Dumnezeu cu post, cu priveghere şi cu rugăciune, iar, mai ales, cu milostenia ce făcea la săraci. Şi l-a făcut pe el Dumnezeu mai mare să fie peste toţi cei ce sunt împrejurul Ierusalimului. Şi mănăstirea lui se chema a Născătoarei de Dumnezeu şi întru ea fericitul făcea milostenie cu mare înţelepciune. Şi s-a făcut, Lavra Cuviosului Teodosie, vestită şi mărită, şi a aşezat într-însa viaţă~de obşte. Şi a dat Domnul, în lavra aceea, toată îndestularea, încât cei ce vieţuiau într-însa se îmbogăţeau, nu numai cu lucruri bune şi duhovniceşti daruri, dar nici de cele de trebuinţă pentru trup nimeni nu ducea lipsă. Şi era odihnă acolo nu numai monahilor, ci şi mulţimilor, străinilor, nenorociţilor, săracilor, scăpătaţilor, bolnavilor şi neputincioşilor, pentru că milostiv era Cuviosul Teodosie şi iubitor de oameni şi îndurat, arătându-se că este tuturor părinte, cu inima dureroasă, tuturor prieten iubit, slugă tuturor şi slujitor cu osârdie, rănile şi bubele bolnavilor curăţindu-le, sângele şi puroaiele spălându-le, cu cei leproşi vorbind~faţă către faţă, mângâindu-i, şi cu mâinile sale hrănindu-i, şi toată slujirea făcându-le lor.

Şi arăta mare dragoste şi celor ce veneau de pretutindenea, ospătându-i şi odihnindu-i, şi cu toate cele de trebuinţă îndestulându-i. Şi era Cuviosul tuturor adăpostire, de obşte spiţerie, de obşte casă, de obşte vistierie a neputincioşilor, a flămânzilor, a celor goi şi a străinilor. Pentru că toţi se îndulceau din dragostea aceluia, din mila şi din îndurările lui, şi. la el, nimeni nu era trecut cu vederea.

Şi vedeau aceasta cei ce slujeau la mese în mânăstire, că uneori se întâmpla să se pună şi câte o sută de~mese pe zi, pentru cei ce veneau, pentru străini şi pentru săraci. Atât de iubitor de oameni şi de iubitor de străini era Cuviosul părinte! Iar Dumnezeu, fiind El Însuşi dragoste, văzând pe plăcutul Său cu atâta dragoste faţă de aproapele, i-a binecuvântat mănăstirea lui, încât şi atunci când era hrană puţină, ea se înmulţea nevăzut şi sătura astfel multe mii de oameni.

Aşa, odată, o foamete mare fiind în Palestina, o mulţime de săraci şi de scăpătaţi s-a adunat pentru Duminica Floriilor, şi, venind ei la porţile mănăstirii să-şi ia obişnuita milostenie, s-au întristat ucenicii şi i-au spus Fericitului că n-au atâta hrană ca să dea la cei fără de~număr, care cereau. Iar el, cu mânie căutând la ei, i-a mustrat pentru necredinţa lor şi a zis: “Degrabă să deschideţi porţile, ca toţi să intre”. Deci, intrând săracii şi scăpătaţii, au şezut pe rând. Iar Cuviosul a poruncit ucenicilor să pună înaintea lor pâine; şi au mers ucenicii mâhniţi la cămara cea cu pâine, socotind că nu vor afla nimic. Şi, deschizând cămara, au văzut-o plină plină de pâini. Că mâna lui Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pe ea, pentru credinţa robului Său. Şi au lăudat fraţii pe Dumnezeu, pentru o minune ca aceea, şi s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Şi iarăşi, praznic în mănăstirea lor~fiind în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi popor mult la praznic venind, iar bucate nefiind să pună înainte la atâta mulţime, Cuviosul Teodosie, căutând spre cer şi puţine pâini binecuvântând, a poruncit să le pună pe ele înainte. Şi s-au săturat mulţimile, Dumnezeu înmulţind, precum oarecând cele cinci pâini, şi încă şi pentru cale fiecare şi-a luat lui, din destul. Iar din prisosinţele cele rămase, adunându-le fraţii, multe coşuri au umplut şi, uscându-le la soare, au mâncat din ele nu puţină vreme.

De multe ori, mii de oameni adunaţi fiind la mânăstire, se părea că nici marile butoaie nu le vor fi~lor destule spre adăpare, la atâtea suflete, dar, iată, toţi din destul erau hrăniţi, cu mâinile Hrănitorului, Celui Ce nu ştia de lipsă.

Şi a zidit Cuviosul şi multe case pentru străini, şi felurite bolniţe, unele pentru monahi, altele pentru mireni, precum şi bolniţă pentru cei trecuţi şi îmbătrâniţi în osteneli. Şi încă cerceta şi pe cei ce erau în munţi şi în peşteri, şi se îngrijea pentru dânşii, arzând de îndurare, ca un tată pentru fiii săi. Şi purta de grijă şi de ale trupului, cât şi de ale sufletului, învăţându-i şi dojenindu-i, şi pe mulţi izbăvindu-i din înşelăciunea satanei.

Şi minunat lucru era la dânsul şi aceasta că, neînvăţat fiind la~învăţătura cea din afară, şi neiscusit fiind nici în cărţile elineşti, cu atâta îndestulare de cuvinte făcea învăţătura, încât nici de ar fi străbătut cineva desăvârşit toată învăţătura ritoriceasca, cea cu frumoasă vorbire, n-ar fi putut să se asemene lui. Că învăţa şi din înţelepciunea cea omenească, dar şi din darul Duhului lui Dumnezeu, Care grăia în taină către dânsul, ca şi către un alt Ieremia: “Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta”. Şi grăia Fericitul unele de la sine, multe şi alese, altele din cuvintele Apostolilor şi din aşezămintele părinţilor, altele din cuvintele cele pustniceşti ale marelui Vasile, căruia îi era următor şi cu viaţa,~dar următor era şi scripturilor celor înţelepte ale acestui de Dumnezeu iubitor.

Dintre toate învăţăturile lui, multe şi mari, să pomenim, deci, măcar una din învăţăturile lui mici – această pildă: “Rogu-mă vouă, fraţilor, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să nu stingem grija cea pentru sufletele noastre, ci să ne întristăm pentru deşertăciunile vieţii trecătoare, să pornim spre cele viitoare întru slăvirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Să nu petrecem în lenevire şi în slăbirea faptelor bune, trecându-ne ziua de astăzi cu trândăvie şi amânând pe~mâine începutul lucrului celui bun, ca să nu rămânem fără fapte bune, în faţa Celui Ce le cere de la sufletele noastre, şi să ne găsim afară de cămara cea de bucurie. Că în zadar şi fără folos vom plânge pentru vremea cea rău petrecută a vieţii noastre, tânguindu-ne atunci când această tânguire de niciun ajutor nu va mai fi celor ce se căiesc.

Acum este vremea bine primită, acum este ziua mântuirii. Acesta este veacul pocăinţei, iar acela al răsplătirii. Acesta este al ostenelii, iar acela al luării de plată. Acesta al răbdării, iar acela al mângâierii. Acum, Dumnezeu este ajutător celor ce se întorc din calea cea rea,~iar atunci va fi înfricoşat întrebător al faptelor celor omeneşti, al cuvintelor şi al gândurilor, înaintea Căruia nimic nu este cu putinţă a se tăinui.

Acum, de îndelungă răbdarea Lui să ne îndulcim, iar atunci vom cunoaşte dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre munca veşnică, iar alţii spre viaţa veşnică, şi vom lua fiecare după faptele noastre. Şi noi întârziem să ne supunem lui Hristos, Celui Ce ne cheamă pe noi întru Cereasca Lui Împărăţie! Au nu ne trezim? Au nu ne întoarcem, de la viaţa cea deşartă, spre împlinirea Evangheliei? Cu ce ochi vom privi ziua Domnului cea înfricoşată şi~înspăimântătoare, întru care pe cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu şi care se vor apropia de Dânsul prin fapte bune, El îi va primi în Împărăţia Sa cea Cerească, iar pe cei de-a stânga, goniţi pentru lipsa faptelor bune, îi va mânca gheena focului, întunericul cel veşnic şi scrâşnirea dinţilor, veşnica pierzanie?

Zicem şi noi că suntem dornici de Cereasca Împărăţie, dar cum să o câştigăm, dacă de aceasta nu ne îngrijim. Şi, neostenindu-ne la poruncile Domnului câtuşi de puţin, în deşertăciunea minţii noastre, nădăjduim să câştigăm o cinste întocmai ca a celor care s-au luptat până la moarte împotriva~păcatului!…”

Aşa Cuviosul, învăţând pe ucenicii săi, îi povăţuia pe ei spre cea nelenevoasa sârguinţă la mântuire. Odată, iarăşi, se apropia ziua cea mare a Paştilor şi foarte erau lipsiţi din pricina dării şi a împărţirii – nici pâine, nici unt, nici altceva nu aveau. Deci, au venit fraţii la Cuviosul, mâhnindu-se, ca cei ce nu aveau nimic la acel sfânt praznic. Iar el, mângâindu-i pe dânşii, le zicea: “Fiilor, Dumnezeu, Cel Ce a făcut minuni cu părinţii noştri israeliteni, în pustie hrănindu-i, Acelaşi şi cu noi, săracii, va face milă, fără numai să răbdaţi, şi Dumnezeu nu ne va părăsi, nici nu ne va lăsa pe noi”. Iar, în Sâmbăta~cea Mare, apunând soarele, iată, cineva cu două cămile, a venit la mânăstire, aducându-le tot felul de bucate. Şi primindu-le, au lăudat pe Dumnezeu cu mare bucurie.

Aşa, sunt fraţilor, florile şi roadele milosteniei celor credincioşi. Că ştie Dumnezeu să facă voia celor ce se tem de El, aici şi în veacul ce va să fie. Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.