Proloage – 10 Februarie – Întru această zi, cuvânt din Pateric despre plângere şi despre partea lui Hristos în toate

Un stareţ, oarecând, petrecea în luncă, aproape de fericitul Antonie, de cealaltă parte a râului. Şi odată s-a dus la Egipt pentru o trebuinţă a sa, luând pe ucenicul său împreună cu sine. Şi, ducându-se în cetatea ce se cheamă Kunt, a rămas acolo o săptămână. Şi a văzut bărbaţi şi femei în toate dimineţile, ieşind la morminte şi plângându-şi morţii, până la al treilea ceas din zi (ora 9), că aşa era obiceiul acolo. Deci, a zis stareţul, către ucenicul său: “Vezi, fiule, ce fac aceşti~oameni? Cum se scoală atât de dimineaţă şi merg la morminte de plâng, cu atâta tânguire, pe morţii lor? Să mă crezi că, de nu vom face şi noi aşa, în pierzare vom merge”.

Iar după ce s-au întors la chilia lor, îndată şi-au zidit ei, departe unul de altul, morminte pentru ei, şi, în toate zilele şedeau de dimineaţa, plângându-şi sufletul, ca pe un mort. Iar de ar fi adormit cumva puţin, dimineaţa, ucenicul, îl striga pe el stareţul, zicând: “Frate, scoală, că acum egiptenii plâng la mormintele lor”. Iar fratele, de-a pururea, zicea: “Părinte, împietrit îmi este sufletul meu şi nu pot să plâng”. Iar stareţul îi răspundea lui: “Sileşte-te fiule şi osândeşte-te,~că-ţi zic ţie, dacă Dumnezeu va răni odată inima spre plângere, apoi nu mai iese de la dânsa durerea, ci rămâne întru durere până la moarte. Şi oriunde ar merge unul ca acesta, cu dânsul împreună este, înlăuntru, plângerea şi durerea. Că orice lucru ar lucra, ori ar mânca, ori ar bea, ori ar dormi, de-a pururea îşi are sufletul lucrul său, adică plângerea”.

Într-una din zile, a văzut stareţul pe fratele săturându-se de bucate, că veniseră nişte oaspeţi la dânsul, şi i-a zis lui în taină: “Frate, au nu ştii că plângerea este ca o făclie ce luminează? De nu o vei păzi pe ea bine, apoi se va stinge şi întunecată va fi. Aşa şi plângerea se stinge de~bucatele cele multe şi fuge din pricina somnului celui mult. Asemenea şi clevetirea o stinge pe ea şi vorba cea multă o pierde, iar odihna cea trupească o strică pe ea cu totul. Deci, se cade celui ce iubeşte pe Hristos, din toate lucrurile să facă o parte şi pentru Hristos”. Zis-a lui, fratele: “Cum este cuvântul acesta, părinte?”. Iar stareţul i-a răspuns: “Când vei avea pâine bună, să o cruţi pentru cei bolnavi, iar tu să mănânci pâine cu tărâţe, pentru Hristos. De vei bea vin, să torni într-însul puţin oţet şi să zici: “Pentru Hristos, Cel Ce a primit oţet”. De vei mânca orice fel de poame, să nu te saturi, ci să laşi puţin, zicând: “Aceasta-i partea lui~Hristos”. De-ţi vei avea căpătâiul moale, să-l laşi deoparte şi piatră să-ţi pui sub cap, pentru Hristos. De-ţi va fi ţie frig când dormi, să rabzi, zicând: “Unii nu dorm deloc”. Dacă te-ar vorbi de rău cineva pe tine, să taci, pentru Hristos, zicând întru tine: “Şi pe El, pentru mine, L-au vorbit de rău”. De-ţi vei fierbe ţie zeamă, apoi să o laşi nefiartă puţin, ca să nu-ţi fie dulce la mâncare, şi să zici: “Alţii, vrednici fiind, nici pâine nu mănâncă, cu atât mai mult eu, nevrednicul, cum să mănânc zeamă bună, vrednic fiind a mânca cenuşă şi ţărână?”. Şi, în toată mâncarea ta, tu totdeauna puţină cenuşă să amesteci. Iar la lucru, cu osteneală~şi cu smerenie să petreci, cugetând totdeauna, cum au vieţuit Sfinţii.

Iar când va veni sfârşitul şi ne va afla pe noi întru smerenie şi grijă, atunci vom afla odihnă. De-ţi va zice ţie gândul tău că, în zi de praznic, bucate mai bune să faci, să nu-l asculţi pe el, că nu trebuie să prăznuieşti păgâneşte, că bucatele monahului sunt plânsul şi lacrimile. Şi neîncetat să-ţi mustri sufletul tău totdeauna, că atâtea a început şi nu le-a sfârşit. Iar de ai făcut păcate trupeşti, să nu mai gândeşti cum le-ai făcut pe ele, că se spurcă sufletul tău, ci, mai vârtos, roagă pe Hristos, zicând: “Doamne, Tu le ştii pe ele şi Tu de vei voi, le vei curăţi pe ele, căci eu nu cutez nici a gândi~la ele”, iar de cunoşti că te cercetează Dumnezeu pe tine, atunci să nu ţi se înalţe inima ta, ci, mai mult, să zici: “Pentru neputinţa şi slăbiciunea mea, Dumnezeu face milă cu mine, ca să rabd şi să nu mă slăbesc”. Că de nu, apoi va lua Dumnezeu ajutorul Său de la tine şi vei pieri.

Dacă războiul desfrânării îţi aprinde inima, să cercetezi de unde este începutul acestei lupte lăuntrice şi să te îndreptezi; fie că va fi din multă mâncare sau băutură sau somn sau din mândria pe care o ai în tine, că ai fi mai bun decât mulţi alţii şi slujeşti lui Dumnezeu, sau de ai osândit pe cineva că a greşit, pentru că afară~de aceste pricini, nu se începe războiul desfrânării întru oameni, şi de-ţi vei înfrâna pântecele şi nu vei osândi pe nimeni de greşeală, şi de nu vei avea în tine gânduri că, adică, bine vieţuieşti şi că plăcut este lucrul tău lui Dumnezeu, de te vei păzi de acestea, se va duce de la tine războiul desfrânării.

De vei da cuiva vreun ban cu dragoste, iar, mai pe urmă, te vei mâhni în gândul tău, zicând că mult i-ai dat lui, tu să nu asculţi gândurile tale, că drăceşti sunt.

Şi, pe cât poţi, în sărăcie şi în lipsă să petreci, ca mai vârtos să ai trebuinţă să fii de toţi ajutat. Dumnezeului nostru slavă!