Proloage – 09 Septembrie – Despre Sfântul Fericitul Nichita, cel ce se ascundea, plăcutul lui Dumnezeu (sec. XII), care l-a împăcat pe diaconul Sozont cu preotul cel mort

Plăcutul lui Dumnezeu, cel ascuns, Fericitul Nichita care se numea Hartularie, era nascut in Constantinopol si crescut de părinţi de bun neam. Si, in lume petrecand si in taina slujind Domnului, atat era de placut lui Dumnezeu, încât si usile bisericii singure i se deschideau, cand venea el, in miezul noptii, la rugaciune, si sfesnic neaprins de maini omenesti ii lumina lui; si a avut putere ca, pe preotul cel mort, sa-l arate ca pe un om viu, lui Sozont diaconul, lucru despre care povestirea este aceasta:

Un preot dreptcredincios si un diacon cucernic castigasera dragoste, de la Dumnezeu, unul pentru altul, iar dupa catava vreme, prin drăceasca uneltire, amandoi in vrajba s-au aflat. Si era numele diaconului Sozont, iar numele preotului nu se stie. Deci, multa vreme in vrajba petrecand ei, s-a intamplat de a murit preotul in supararea aceea. Atunci, a inceput a se tulbura diaconul, cu gândul, si a se mustra că nu si-a dezlegat vrajba cu preotul si nu-si împăcase mânia, prin iertaciune. Deci, s-a dus sa caute un părinte duhovnicesc iscusit, caruia sa-i poată descoperi cugetul său, si a strabatut locurile cele pustii, cautand doctor la rana inimii sale. Si, afland un staret imbunatatit, destoinic si sfant, aceluia i-a marturisit păcatul mâniei si al vrajbei pe care a avut-o cu preotul, si cerea iertaciune.

Iar staretul i-a grait lui: “Tot cel ce cere cu credinţă, primeşte, si celui ce bate i se deschide; si bine faci, frate, ingrijindu-te de grabnica dezlegare a acestui mare pacat. Să-ti ajute ţie Domnul, insa nu este al meu lucrul acesta, o, fiule, ca, adica, să te impac pe tine cu cel mort. Drept aceea, intoarce-te la Constantinopol, de unde ai venit, si, mergand la Biserica cea mare a Sfintei Sofii, noaptea să stai langa frumoasele usi cele mari, si pe care-l vei vedea mai intai la uşă venind, aceluia sa te inchini si sa-i spui de noi si sa-i dai lui aceasta scrisoare pecetluita. Si-ti va fie tie, de la dânsul, indreptare de păcatul tău”.

Iar diaconul, implinind aceasta porunca a parintelui său cel duhovnicesc, a mers in cetate si, noaptea, inainte de vreme, a ajuns la usile Bisericii Sfintei Sofii si sta asteptand venirea feţei celei neştiute si, iata, a vazut pe un barbat apropiindu-se de uşă; si acela era Fericitul Nichita, despre care ne este nouă această vorbire. Aceluia, diaconul, inchinandu-se si sarutandu-l pe el, i-a dat scrisoarea staretului si i-a spus lui mahnirea sa. Iar barbatul acela, ascultand si socotind cele spuse de diacon si citind scrisoarea cea data de la staret, se uda pe sine cu lacrimile si zicea: “Cine sunt eu, ca să indraznesc un lucru ce covarseste puterea mea? Insa, nadajduindu-ma in rugaciunile celui ce te-a trimis pe tine, pe cat imi va ajuta Dumnezeu, mă voi nevoi la lucrul acesta ce mi se porunceşte”.

Aceasta zicand, a stat inaintea usii si mainile spre cer ridicand, se ruga şoptind. Apoi, genunchii plecandu-si si capul de pamant lipindu-si, făcea rugaciune încet. Si dupa puţin sculandu-se, a zis: “Deschide nouă, Doamne, usa milostivirii Tale”. Si indata usa cea dintai, s-a deschis de la sine, iar el, luand pe diacon, a intrat in tindă si, apropiindu-se numai de usile bisericii, a zis diaconului: “Aici să stai, nemişcat”. Iar el singur a facut inchinaciune in pragul bisericii, si s-a deschis usa si a intrat inlăuntru.

Si pe cand sta in mijlocul Bisericii, rugându-se, de la bolta bisericii, un sfesnic luminos s-a pogorât deasupra capului barbatului aceluia si a luminat toata biserica. Apoi, a mers la Jertfelnic si, acolo, usile singure i s-au deschis si, plecandu-si capul si rugandu-se in taina, a iesit venind la diacon, si iarasi toate usile, vazand cu ochii, s-au inchis singure. Aceasta văzând, diaconul s-a mirat si nu indraznea sa se apropie de barbatul acela, că o frica mare il cuprinsese pe el. Inca si faţa lui o vedea ca pe o faţă de înger, proslăvită de rugăciune. Si gandea intru sine diaconul, de nu cumva acest chip vazut este inger, iar nu om; si acest gand nu a ramas tainuit pentru barbatul acela, caci a zis catre diacon: “De ce te tulburi cu cugetul pentru mine, omule? Vezi că si eu sunt om de ţărână, din sange si carne, in casă luminată născut si crescut in aceasta cetate, iar darul lui Dumnezeu lucreaza câte voieşte, şi intru cei neputincioşi. Ci să mergem pe calea ce ne stă nouă înainte”.

Si a mers la locul târgului, iar diaconul urma dupa el. Apoi, ajungand acolo, iarasi, cu rugaciunea, a deschis usile bisericii Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si, intrand in biserică si iesind, usile singure s-au inchis. Iar diaconul, la aceasta privind, nimica alta nu zicea, cu spaimă, intru sine, fără numai: “Doamne miluieşte”. Au mers apoi la Biserica Vlahernei. Si adeverea, dupa aceea, diaconul că, atat de grabnic i se parea a se face mergerea lor pe la biserici, incat se asemăna cu zborul unei păsări. Deci, sosind ei la usile bisericii Vlahernei, cand barbatul acela a facut rugaciune cu lacrimi, indata, ca si la celelalte biserici, s-au deschis usile singure si, asezand pe diacon in usi, i-a poruncit sa priveasca cu dinadinsul inlauntru si, intrand el singur in biserică si plecandu-si genunchii, se ruga cu osârdie. Iar diaconul, stând in usi si privind, a vazut lumină inlauntrul bisericii, luminand-o toata, si un diacon stralucitor iesind din Altar si cădind toata biserica. Iar, dupa putina vreme a vazut o ceată de preoti, imbracati in haine albe, iesind din Altar, in mijlocul bisericii. Apoi a vazut alta ceată de preoti imbracati in vesminte mohorate si toti impreuna adunandu-se in mijlocul bisericii, cântau cântari alese, din care n-a putut diaconul să înveţe nici una, fără numai “Aliluia”.

Deci, barbatul acela, sculandu-se de la rugaciunea sa, a zis catre diacon: “Frate, să intri inlauntrul bisericii, fără de temere si, spre ceata cea de-a stânga privind, ia aminte la preoţii cei ce stau, doar vei putea cunoaste pe preotul acela cu care ai avut vrajbă”. Iar diaconul, cu cutremur intrand si de omul lui Dumnezeu apropiindu-se, privea spre ceata de-a stanga si n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi, bărbatul cel in chip de inger a poruncit diaconului să ia seama la ceata preotilor din dreapta. Si cautand diaconul, a vazut pe preotul acela cu care avea vrajbă, şi l-a aratat pe dânsul cu degetul, omului lui Dumnezeu. Iar acesta a zis, diaconului: “Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară şi te cheama pe tine să vii la dânsul”. Iar diaconul, mergand dupa poruncă, a luat pe preot de mâna dreaptă, si l-a dus la omul lui Dumnezeu, care iesise afara din biserică. Iar acesta, căutand cu ochii blând, cu glas lin, i-a zis: “Parinte, să vorbesti cu fratele tău diaconul şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o intre voi”. Si indata preotul si diaconul si-au plecat genunchii, unul la altul, si cu deplină sărutare si-au dezlegat vrajba.

Deci, preotul, dupa iertaciune, a intrat in biserică si a stat in ceata sa, iar omul lui Dumnezeu, Nichita, a făcut inchinaciune pe pragul bisericii si indata usile bisericii s-au inchis. Iar el, luand pe diacon, a pornit să se intoarca. Si trecand o parte din cale, a zis catre diacon: “Frate Sozont, mântuieşte-ţi sufletul tău şi să-mi fii şi mie de folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine, să-i spui: Curăţia sfintelor tale rugăciuni si indrazneala cea către Dumnezeu pot si pe morti a-i ridica”; si aceasta zicând, s-a dus de la ochii diaconului.

Iar diaconul, inchinandu-se la locul acela unde au stat picioarele acelui minunat bărbat, a mers la stareţ, înspăimântat si bucuros, slăvind si multumind lui Dumnezeu că s-a invrednicit a se împăca cu preotul cel mort, in acest chip minunat, cu rugaciunile robului lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, cel ascuns in mijlocul poporului si al gâlcevilor lumii, si atat de plăcut lui Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci! Amin.