Proloage – 07 Martie – Despre Cuviosul Părintele nostru Emilian monahul

În cetatea Roma, era un om, anume Victorin, care din tinerețe își petrecuse viața sa întru multe păcate. Acela, mai pe urmă, la bătrâneţele sale, și-a venit întru sine și, aducându-și aminte de păcatele sale, se cutremura de Judecata lui Dumnezeu.

Deci, intrând într-una din sfintele mânăstiri și rugând pe egumen să-l primească pe el, s-a lepădat de toate lucrurile lumii acesteia și s-a făcut monah, și numele său în chipul monahicesc era Emilian. Și s-a dat pe sine întru toată~supunerea și ascultarea, păzind porunca cea dată lui și ostenindu-și trupul său ziua și noaptea. Și, având neîncetată pomenirea morții în sufletul său, se gătea totdeauna spre înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, gândind cum va da răspuns pentru păcatele sale – în ziua ispitirii – și fiind totdeauna în frica veșnicelor chinuri ale gheenei. Cu o frică de aceasta, atât și-a obosit și și-a uscat trupul său, încât toți frații care în dragostea lui Dumnezeu petreceau în mânăstire se mirau de atâta nevoință, smerenie și osteneală. Și toți se sârguiau să urmeze vieții lui și să câștige nevoințele lui în ascultări, ca să-și curețe și ei păcatele, printr-o~pocăință ca aceea, cu multă osteneală. Că îl vedeau pe el în toate zilele flămânzind și însetoșând, muncindu-și și sfărâmându-și trupul său; și aceasta le era de mult folos.

Și era mănăstirea aceea, într-un munte înalt, și în munte era o peșteră; și avea obicei fericitul Emilian ca, tăinuit de toți, târziu, seara, a ieși din mânăstire la peștera aceea și, acolo, se ruga cu lacrimi toată noaptea, până la cântarea Utreniei. Iar, după multă vreme, a simțit egumenul că Emilian ieșea din mânăstire târziu, în vreme de noapte, și neștiind la ce fel de lucru iese fratele acela din mânăstire, egumenul, lăsându-și~chilia sa, a mers în taină pe urmele lui. Și, văzându-l pe el intrând în peșteră, a stat aproape și voia să aștepte până ce va ieși, ca să-l întrebe pentru care pricină intră în peștera aceea. Iar, după puțină vreme, o lumină cerească, mai mult decât razele soarelui, a strălucit deodată în muntele acela și a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian în peșteră, stând și având mâinile întinse și rugându-se lui Dumnezeu. Și lumina aceea cerească se pogora peste capul fericitului. Aceasta văzând-o, egumenul s-a înspăimântat și frica s-a abătut asupra sa, și, întorcându-se, a fugit la mânăstire, tremurând, abia putând să fugă, de mare spaimă. Și,~sosind la porțile mănăstirii, a auzit un glas din cer, zicând: “Emiliane, iartă-ți-se ție păcatele tale”. Și, înspăimântându-se și mai mult, egumenul a intrat în chilia sa și tăcea, așteptând lumina zilei.

Iar, după cântarea Utreniei, vrând egumenul să se folosească frații, a întrebat înaintea tuturor, pe Cuviosul Emilian, zicând: “Unde ai fost, frate, în noaptea aceasta?”. Iar Cuviosul, închinându-se egumenului, a răspuns: “În mânăstire, împreună cu frații, toată noaptea m-am odihnit”. Dar, vădit fiind de egumen și silindu-l să nu tăinuiască mila lui Dumnezeu cea arătată păcătoșilor, celor ce cu adevărat se pocăiesc, a mărturisit~fără voie toată taina aceea, la toți frații, cum adică lumina și glasul din cer, de la scaunul milostivirii, peste dânsul s-a pogorât.

Atunci, a început egumenul a grăi către frați: “Ascultați, dragii mei frați, ar fi putut Dumnezeu, Cel Atotputernic, și tăcând să ierte păcatele acestui frate, dar, pentru noi, i-a trimis lui, în chipul luminii, mila Sa, cu glas puternic, ca să deștepte și inimile noastre spre pocăință și, ca să știm să ne minunăm de mila și de iubirea de oameni a Făcătorului nostru, că El nu rămâne departe de acei care se pocăiesc cu adevărat.

După o vestire ca aceasta, pentru iertarea de greșelile sale, Cuviosul~Emilian, săvârșindu-și întru bucurie cealaltă vreme a vieții sale, s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul de bucurie al celor ce, în Ceruri, viețuiesc în lăcaşurile drepților, în veci.