Proloage – 07 mai – Despre un pustnic care primea pâinea de la Dumnezeu şi despre înălţarea minţii, care smereşte pe om

Un oarecare monah, care petrecea în pustia cea mai adâncă şi mulţi ani vieţuise în fapte bune, la bătrâneţe s-a ispitit, prin meşteşugirile vrăşmaşului, şi puţin a lipsit de n-a pierit, pentru înălţarea mintii sale. Acesta, întru mare linişte se nevoia, întru rugăciuni, întru cântări în psalmi şi întru multe cugetări la Dumnezeu, în toate zilele şi nopţile priveghind, şi arătări dumnezeieşti văzând, pe unele în timp ce dormea, iar pe~altele, treaz fiind.

Iar somnul lui era foarte puţin şi uşor, cât abia era cu putinţă a se numi somn. Şi era atât de cuprins de dorirea vieţii celei fără de trup, încât de trupesca hrană nicidecum nu se îngrijea, ci, prins fiind de credinţă şi de nădejde spre Dumnezeu, din vremea când se sălăşluise în pustie, nicio grijă nu avea, cu ce să-şi hrănescă trupul său, pe toate cele pământeşti uitându-le.

Şi era cuprins de dorirea cea desăvârşită după Dumnezeu, aşteptând trecerea cea din această lume, la El. Şi aşa, mult se îndulcea~cu lucrurile cereşti cele nevăzute şi nădăjduite. Şi nu i-a slăbit trupul de-a lungul vremii. Într-o astfel de viaţă, nici nu i s-a tulburat cândva sufletul lui. Ci, întru oarecare măsură, cinstită şi fericită i se rânduise viaţa, ca şi cum ar fi fost şi între cei trupeşti şi între cei fără de trup, nici fără de trup fiind el, dar nici trupesc. Şi, după câtăva vreme, cinstit a fost de Dumnezeu în acest fel; că i se trimitea lui pâine, printr-o mână nevăzută. Că, intrând în peştera sa, afla pe masă pâinea curată, care putea să-i ajunga două sau trei zile. Şi când simţea că trupului său ii trebuie hrană, închinându-se lui Dumnezeu, gusta şi, iarăşi, cu~cântare, îşi sătura al său suflet, petrecând întru rugăciune şi în cugetare la Dumnezeu, din zi în zi crescând în desăvârşire şi cu totul dându-se la fapta bună, în nadejdea celor ce vor să fie.

Şi, cu neindoire nădăjduită la răsplatirea sa, ca şi cum pe aceea ar fi avut-o în mână; şi aceasta i-a fost pricina căderii lui în ispită. Deci, a ajuns la un gând ca acesta, că, adică, se socotea pe sine mai mare decat alţii şi că are de la Dumnezeu mai mari daruri şi cereşti bunătăţi gătile lui, mai mult decat ceilalţi oameni, şi se încredea în el, că niciodată nu va putea să alunece dintr-o viaţă ca aceea, înaltă prin~faptele bune.

Aşa, socotindu-se el întru sine, nu după multă vreme, s-a născut într-însul puţină trândavie, pe care nici nu o socotea că este trândăvie, apoi, a crescut lenevirea. Şi, iată, se şi cunoştea trândăvia şi lenevirea, ca şi din somn a început a se scula mai târziu, la cântarea de psalmi, şi erau rugaciunile lui mai scurte şi nu prelungite, ca mai înainte.

Şi grăia întru dânsul gândul lui, că trebuinţă este a se odihni puţin. Şi se învoia el cu gândul său, şi se tulbura şi se învăluia cu gândurile, iar acum, în taină, şi ceva necuviincios gândea. Deci,~obişnuinţa lui la nevoinţa cea mai dinainte, făcându-l a se deştepta puţin din lenevire şi din tulburarea gândurilor, îl arăta pe dânsul ca pe un nevoitor, însă el iarăşi cădea în aceeaşi tulburare a gândurilor.

Şi, ntr-o zi, după obişnuitele rugăciuni, intrând in peşteră, dupa ce a înserat, a aflat dupa obicei pâinea cea de Dumnezeu trimisă lui nevăzut, dar, acum, nu mai era aşa curată ca la început. Şi, întărindu-şi trupul, n-a lepădat gândurile cele necurate, nici nu cunoştea că sufletul său este vătămat cu ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintâi, mic lucru socotind-o a fi, ca, adică, să~nu primească găndurile cele spurcate şi întru ele, cu îndulcirea, să nu zăbovească. Iar, a doua zi, după rugăciunile şi cântările de psalmi cele obişnuite, măcar că erau acum pline de gânduri risipite, venind seara, a intrat in peşteră, ca să se întărească cu hrană. Deci, pâinea a aflat-o, dar toată era necurată, de care lucru mult se minuna şi se întrista cu duhul, însă a mâncat şi s-a întărit.

Iar, după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate şi-a adăugat: că mintea lui, iarăşi, a înmulţit gândurile cele spurcate şi atât de tulburat era de desfrânare, încât i se părea, în mintea sa, că o femeie~este culcată cu dânsul şi că săvârşeşte lucrul păcatului. Iar, după ce a petrecut noaptea şi, iarăşi, obişnuita pravilă de zi, măcar că a săvârşit-o cu multă împiedicare de gânduri, după ce a înserat, a mers la pâine şi a aflat-o nu numai necurată, ci, ca şi cum ar fi fost mâncată de şoareci şi de câini, numai rămăşiţe sfărâmate şi tăvălite pe pământ. Atunci a suspinat şi a lacrimat, însă nu şi-a sfărâmat inima sa, atâta cât ar fi fost destul, ca să tragă afară necuratele gânduri ale pătimaşului razboi. Deci, aducând acele necurate fărămituri tăvălite, a mâncat puţin, nu cât ar fi dorit să mănânce, şi s-a culcat să doarmă.

~vaŞi, îndată a năvălit asupra lui un nor de gânduri deşarte, tărându-l pe el, din pustie, în lume. Şi, cu totul cuprins fiind de poftă şi neputând rabda mai mult, nici în simtire a-şi veni, Dumnezeu slobozind aceasta, o vreme, asupra sa, din pricina înălţării minţii lui – s-a sculat şi s-a dus prin pustie noaptea, vrând să ajungă la locuinţe de oameni mireni.

Iar, dupa ce s-a făcut ziuă şi zăduful soarelui a început să ardă, a ostenit bătrânul, că acum nu mai era tânăr, iar calea era încă lungă până la locul unde avea el de gând să ajungă. Deci, căuta încoace şi încolo, doar va vedea vreo~mânăstire la care, aflându-se, s-ar putea odihni. Şi s-a întâmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, o oarecare mânăstire în cale, în care intrând el, fraţii cei de acolo, cu foarte multă dragoste şi cinste, l-au primit ca pe un părinte mare şi i-au spălat lui faţa şi picioarele şi, făcând rugaciune, i-au pus înainte masă şi l-au poftit pe el să guste, din dragoste.

Iar, după ce s-a întărit, l-au rugat pe el fraţii, ca să le spună lor cuvânt de mântuire, cum ar putea scăpa de cursele diavolului şi cum ar putea birui gândurile cele spurcate. Iar el îi sfătuia pe dânşii, ca un părinte pe fii, învăţându-i să fie tari şi~statornici în osteneli, ca unii care, nu după multă vreme, vor fi odihniţi de Hristos. Multe despre pustniceştile nevoinţe grăindu-le lor, i-a folosit mult pe dânşii. Iar, după ce a încetat a-i învăţa, puţin odihnindu-se, la un loc aparte, a început bătrânul a gândi la sine, cum că pe alţii învăţându-i, de sine nu se îngrijeşte, că altora le e folositor, iar pe sine se sminteşte, pe alţii îi povăţuieşte la calea mântuirii, iar el se păgubeşte şi la pierzanie merge. Aşa, socotindu-se, s-a întors îndată în pustie, nu încetişor ducându-se, ci fugind şi alergând la locul cel dintâi, plângând pentru înşelarea sa şi zicând: “De nu mi-ar fi ajutat mie~Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu (Psalmi 93, 17): că încă puţin mai trebuia, ca să cad în toate răutăţile”.

Şi s-a împlinit, la acel monah, cuvântul cel arătat la Pilde: “Frate pe frate ajutorându-se, este ca o cetate tare şi înaltă, şi se întăreşte ca o împărăţie întemeiată”.

Din vremea aceea, s-a îndreptat bine acel monah şi, închizându-se în peştera sa, a căzut la pământ, presărând ţărână asupra sa, plângând şi tânguindu-se multe zile.

Şi nu s-a sculat de la pământ, până~ce s-a învrednicit a lua de la înger adeverirea primirii pocăinei sale. Că, primită a fost la Dumnezeu pocăinţa lui. Dar, de pâinea cea dintâi, care i se trimitea de la Dumnezeu, a fost lipsit: şi îşi afla hrană, din osteneala mâinilor sale. Aşa înălţarea minţii smereşte pe om.