Proloage – 07 Februarie – Întru aceasta zi, cuvânt din Limonar, despre o călugăriţă, care a fugit în pustie din pricina unui tânăr

Spunea Ioan Moabiteanul, că era o fecioară oarecare, anume Mastridia, frumoasă la chip, care se nevoia în Ierusalim, postind şi sporind mult în Domnul. Deci, din uneltirea diavolului, s-a născut un gând rău în inima unui tânăr, asupra fecioarei acesteia. Iar minunata fecioară, înţelegând gândul cel rău şi pierzător al tânărului aceluia, luând bob muiat, l-a pus într-un coş şi s-a dus în pustietate, prin depărtarea sa~făcând, astfel, odihnă inimii tânărului, ca să nu-l mai tulbure pe dânsul gândul cel rău.

Iar, după mulţi ani, a voit Dumnezeu a arăta viaţa cea bună a acelei fecioare pline de bărbăţie. Un oarecare părinte, umblând prin pustia Iordanului, a văzut pe fericita aceea şi i-a zis ei: “Maică, ce faci în pustia aceasta?”. Iar ea, vrând să se ascundă, a zis către dânsul: “Iartă-mă, că am rătăcit calea”. Iar el, de la Dumnezeu cunoscând lucrul ei, a zis: “Să mă crezi pe mine, maică, nici nu te-ai rătăcit, nici nu cauţi calea, că minciuna este de la diavol. Ci, să-mi spui mie pricina cu adevărat, pentru care ai venit aici”.

~Atunci, a zis fecioara: “Iartă-mă, părinte, pricina este că mintea unui tânăr începuse a se sminti asupra mea şi, pentru aceea, voind ca mai bine să mor aici, decât aceluia să-i fiu spre pierzare şi spre împiedicare, după cuvântul Apostolului”. Deci, a zis, către dânsa, stareţul: “Dar de câţi ani stai aici?”. Iar ea a răspuns: “Cu darul lui Dumnezeu, petrec aici de şaptesprezece ani”.

Iarăşi a zis ei, stareţul: “Întru atâţia ani, cu ce te-ai hrănit?”. Iar ea, luând coşul acela, în care avea boabe înmuiate, i-a zis lui: “Acest coş pe care îl vezi la mine, l-am scos din cetatea în care am fost. Şi acest fel de purtare de grijă a avut~Dumnezeu pentru mine, smerita, încât atâţia ani am mâncat din boabele acestea şi nu s-au sfârşit, nici nu s-au învechit. Şi să ştii, părinte, că, aşa m-a acoperit binecuvântarea Domnului încât, în şaptesprezece ani, nu m-a văzut pe mine niciun om, fără numai tu unul, astăzi”. Iar stareţul, auzind aceasta de la dânsa, s-a dus, slăvind pe Dumnezeu, pe Cel ce i-a dat ei atâta dar şi răbdare.