Proloage – 06 Noiembrie – Întru această zi, pomenirea prafului care, cu dumnezeiască iubire de oameni, s-a pogorât pe pământ, în zilele lui Leon cel Mare

Întru al optsprezecelea an al stăpânirii lui Leon cel Mare (457-474), întru a şasea zi a lunii noiembrie, pe la amiază, tot cerul s-a făcut noros şi obisnuita negreală a norilor s-a schimbat într-o vedere de foc, încât se părea că pe toate voia sa le ardă. Şi atâta a înspăimântat pe toţi, încât socoteau, numai din această privelişte, că de s-ar pogorâ ploaie din aceşti nori, apoi negreşit ploaia va fi foc şi văpaie, arzând ca de demult~Sodoma. Deci, pentru o aşteptare ca aceasta, toţi alergând la sfintele biserici, cu bocete şi cu alte rugăciuni, Iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecând bunătatea cu pedeapsa, a poruncit norilor să plouă o ploaie neobişnuită şi străină, care pricinuia mare frică păcătoşilor. Că, începând din ceasurile de seară, ploaia s-a întins până la miezul nopţii. Iar praful care se pogora era negru şi foarte fierbinte şi asemenea cu spuza cea mare din cuptor. El s-a aflat căzut pe pământ şi pe case, mai mult decat de o palmă bărbătească.

Şi a ars şi pârjolit toate cele ce răsăreau din pământ. Şi s-a făcut foarte greu de spălat, arătând şi~mânia lui Dumnezeu, dar si păcatul îl închipuia.

Că de abia l-au putut spăla multe şi repezi ploi, pogorându-se în multe ceasuri şi zile.

Aşa, s-a arătat că păcatul cel dintre noi stă asupra noastră, ca nişte praf de foc, negru şi mistuind de tot, ca focul, sadurile faptei bune.

Şi că avem trebuinţă de multă tânguire şi de multe lacrimi, din adâncul inimii, lacrimi care se varsă în suspin şi amărăciune a sufletului, ca, spălând spuza cea înfocată a răutăţii şi îngrăşând pământul cel bun al minţii, să-l facem a rodi cele dumnezeieşti, ca de pedeapsa cea din gheena, care arde şi sufletul şi trupul, să scăpăm,~şi Împărăţia Cerului să o dobândim.

Amin.