Proloage – 06 Decembrie – Minunea Sfântului Părintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie să tac şi să nu grăiesc acest cuvânt, despre o altă minune a Sfântului şi Cuviosului Părintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunătăţi şi evlavie vieţuind şi având un fiu, unul născut, anume Vasile şi care trăia în ţara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind împodobit, era îmbelşugat şi cu avuţie multă. Şi avea credinţă multă spre Sfântul Părinte Nicolae.~Pentru aceasta, în toţi anii, la pomenirea Sfântului, petrecea ziua aceea cu prăznuire şi punea mese pentru săraci şi pentru vecini, prieteni şi alţii. Însă era o biserică zidită în numele Sfântului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, şi acolo, în tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfântului Nicolae.

Iară într-un an, la slăvita lui pomenire, mult popor venind la praznic în sfânta lui biserică, atunci şi binecredinciosul acela îşi trimise pe fiul său Vasile cu slugile sale, şi zise lui: “Mergi, fiule, la Biserica Sfântului Nicolae şi să faci după obicei, precum te-ai învăţat de la noi în anii trecuţi, adică la cântarea~de seară, cu frică stând, să iei aminte, aşişderea la Utrenia toată şi la Dumnezeiasca Liturghie; după aceea să te întorci în casa noastră la masă, iar eu şi maica ta vom rândui cele ce sunt de trebuinţă săracilor”.

Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatăl său, s-a dus cu bucurie. Iar când a fost în vremea cântării Utreniei, iată, fără de veste, au năvălit saracinii şi, înconjurând biserica, au robit tot poporul, asemenea şi pe Vasile, fiul lui Agricola, şi l-au dus în Insula Creta şi l-au dat pe el lui Amira, dregătorul, că era foarte frumos. Şi i-a poruncit lui domnul saracinilor să se afle pururea înaintea feţei lui, iar pe alţii i-a vândut, ba pe unii şi~în temniţă i-a închis.

Părinţii lui Vasile, auzind aceasta, spre plângere şi tânguire s-au întors. Şi aşa, ca doi ani petrecând, pomenirea Sfântului nu o mai făceau, ci se topeau de necaz şi cu lacrimi se tânguiau, zicând: ‘Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, împreună cu cei de vârsta ta, ca să te cuprindem cu mâinile, şi cu buzele să te sărutăm? Mai bine ne-ar fi fost nouă de te vedeam zăcând în boală sau să ţi se fi întâmplat ţie moarte; inima noastră nu s-ar fi rupt ca acum”. Deci unele ca acestea grăind ei, au auzit vecinii lor şi toate rudeniile şi s-au adunat toţi, spre mângâierea necazului şi a~tânguirii lor. Şi le ziceau lor: “Pentru ce vă arătaţi ca niste neîncercaţi în necazuri? Au nu cunoaşteti voi pe minunatul Nicolae, cât de multe minuni face pe uscat şi pe mare? Încă şi de sabie şi de robie şi de toate morţile cele nedrepte, pe mulţi izbăveşte”. Şi alte multe le grăiau lor, spre risipirea întristării.

Deci, Agricola auzind acestea de la vecinii săi, şi mângâindu-se puţin din necazul său, sculându-se, a mers la femeia sa şi i-a zis ei: “Oare, avem noi vreun folos din tot plânsul acesta mult? Ci, iată, al treilea an avem de când ne aflăm în această întristare şi am uitat de pomenirea Sfântului Nicolae şi~n-am ieşit la praznicul lui. Acum, dar, ascultă-mă pe mine; să luăm lumânări şi undelemn şi tămâie şi să mergem la Sfântul şi să ne rugăm lui cu credinţă, ca să luăm de la dânsul mângâiere pentru Vasile, fiul nostru, şi cu mare nădejde ne vom întoarce. Că poate să ne dea nouă în mâini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri nouă de este el viu sau mort”.

Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: “Bine zici, stăpâne! Să facem precum voieşti, de vreme ce şi praznicul Sfântului Nicolae a sosit”. Şi, aşa sfătuindu-se, s-au sculat şi cu bucurie au mers la Biserica Sfântului Nicolae. Şi au făcut după obiceiul prăznuitorilor,~apoi s-au întors la casa lor şi, chemând la cină pe rudele lor şi pe toţi vecinii cei de aproape, au pus masa şi au început a mânca şi a bea întru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfântului Părinte Nicolae. Iar când era în vremea cinei lor şi şedeau la masă, au început câinii a lătra cu mare pornire. Şi a zis Agricola, slugilor sale: “Mergeţi şi vedeti la ce năvălesc câinii, poate o fiară este, sau altceva”, iar slugile, ieşind afară, n-au văzut nimic. Însă câinii mai mult se repezeau, lătrând. Deci, Agricola a luat lumină şi a mers să vadă cu ceilalţi şi au văzut un om, în mijlocul curţii stând, în haine turceşti, şi s-au speriat, că nu se~pricepeau ce putea să fie. Iar după ce Agricola, a venit aproape de dânsul, a văzut un tânăr voinic, stând şi ţinând în mână un pahar plin de vin. Şi căuta Agricola la dânsul, nimic zicând, şi cu frică şi cu bucurie era cuprins.

Apoi, abia a putut grăi în spaima mare: “O, fiul meu, Vasile, iată acum te văd cu adevărat; oare tu eşti, fiul meu, sau o nălucă mi se arată mie, prin tine?”. Iar tânărul Vasile degrabă a răspuns: “Eu sunt tată, fiul tău, pe care saracinii l-au robit şi în Creta l-au dus”. Aceasta auzind, Agricola, tatăl său, îmbrăţişându-l, îl săruta pe el şi zicea: “Spune-mi mie fiule, cum ai scăpat din mâinile saracinilor celor~fără Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate, mie, tatălui tău”. Iar tânărul a zis către el: “Nimic tată, nimic din toate acestea, de care mă întrebi, nu ştiu. Numai aceasta ştiu, că eu acum stam înaintea dregătorului saracinilor. Că dupa ce m-au robit pe mine şi m-au dus în Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Şi dintru acea vreme, Amira dregătorul m-a pus pe mine ca să dreg vin şi să-i ţin paharul, stând înaintea feţei lui, precum mă vezi pe mine, tată, acum. Şi, iată, nu ştiu cine, cineva puternic m-a răpit aşa cum mă aflam, cu paharul acesta pe care încă îl ţin în mână, şi ca un vânt m-a adus şi m-a pus~aicea; şi am văzut pe Sfântul Nicolae, care m-a aşezat pe mine la locul acesta”.

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru această mare minune şi, luându-l de mână, l-a dat maicii sale. Iar ea, văzând pe fiul ei, plângea de bucurie şi, multe cuvinte grăind, şi cu mâinile cuprinzându-l, îl săruta zicând: “Acum te văd pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nădăjduiam să te văd, în mâinile mele te ţin. Acum, din nou, pe tine, te am mângâiere sufletului meu şi toate mâhnirile mele se dezleagă”. Acestea şi alte multe cuvinte de mângâiere grăia catre dânsul.~Şi, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau împrejurul locului aceluia s-au adunat degrabă la veselia acestei minuni negrăite. Încă şi cinstit praznic au făcut Sfântului şi Marelui Părintelui nostru Nicolae, slăvind pe Preasfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.