Proloage – 06 Decembrie – Altă minune a Sfântului Nicolae, care a izbăvit o corabie, de înecare, pe când era încă în viaţă

Oarecând, nişte corăbieri din Egipt călătoreau spre ţara Ciliciei. Deci, când li s-a întâmplat lor să străbată noianul Mării lui Adrian, atunci a căzut peste ei o furtună mare şi niste valuri cumplite, cât şi pânzele li s-au rupt şi, toată corabia, de sila valurilor mari, s-a zdruncinat şi acum toţi deznădăjduiau de a lor mântuire. Iar de vreme ce se înştiinţaseră ei de slava marelui Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, că este grabnic ajutător, mai presus de nădejde, toţi s-au~întors la rugăciune către dânsul. Şi în furtună fiind, pe acela îl chemau şi numai de la dânsul aşteptau scăpare.

Iar Sfântul deloc zăbovind, îndată a venit în corabie şi l-au văzut aceia cu ochii lor şi le-a zis: “Iată, m-aţi chemat şi am venit vouă în ajutor”. Şi asa le-a poruncit lor să îndrăznească şi, luând cârma, se arăta că îndreptează corabia. Iar, după aceea, a certat marea şi a potolit primejdia cumplitelor valuri şi era ca Însuşi Domnul, Care a zis: “Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu” (Ioan 14,12). Deci, după aceea, purtaţi de vânt lin, au sosit la liman. Şi toţi, din corabie ieşind, îndată s-au dus~să afle pe acela ce i-a mântuit pe ei din primejdie. Şi, înştiinţându-se că el a intrat în biserică, au mers după dânsul.

Iar Sfântul se ferea de dânşii şi sta printre alţii. Însă ei, după ce l-au văzut pe el, măcar că niciodată nu-l cunoscuseră mai înainte, ci numai de la arătarea cea de pe mare îl ştiau, alergând, au căzut la picioarele lui. Şi îşi pornira limba lor spre cuvinte de laudă şi mulţumire pentru izbăvirea din cele ce pătimiseră.

Dar minunatul Nicolae îi izbăvi pe ei nu numai de primejdiile trupeşti, ci se arătă cu vrednicie şi duhovnicească îngrijire faţă de dânşii. De vreme ce, prooroc fiind~cu dar duhovnicesc, şi stiind că ei căzuseră în spurcăciunea desfrânării, care înstrăinează pe oameni departe de Dumnezeu şi de poruncile Lui, a zis către dânşii: “Cunoaşteţi-vă pe voi, o fiilor, rogu-mă vouă, cunoaşteţi-vă şi inimile voastre, şi mişcările şi gândurile minţii voastre şi îndreptaţi-le spre buna plăcere a lui Dumnezeu, ca chiar dacă ne vom tăinui faţă de oameni şi vom părea că suntem buni, de Dumnezeu nicidecum nu pot să se ascundă faptele noastre. Pentru aceasta, sârguiţi-vă cu toată osârdia să vă păziţi sfinţenia sufletească şi curăţia trupească; biserică sunteţi a lui Dumnezeu, precum zice Pavel, dumnezeiescul~Apostol: “Nu stiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi” (I Corinteni 3,16-17). Deci, aşa învăţându-i Sfântul pe oamenii aceia prin cuvinte folositoare de suflet, i-a slobozit pe ei la casele lor, cu pace; pentru că era în obiceiul fericitului să dojenească, aşa ca un tată iubitor de fii. Iar vederea chipului său era ca a unui înger al lui Dumnezeu, strălucind cu darul dumnezeiesc. Că ieşeau din chipul lui oarecare raze prea luminoase, şi mai mult decât faţa lui Moise~strălucea faţa lui. Şi din vederea lui, dacă cineva ar fi fost îngreunat de vreo patimă sau necaz sufletesc, unul ca acesta, numai căutând la dânsul, îşi afla din destul mângâiere în necazul său. Ori, dacă cineva vorbea cu dânsul, multă sporire spre bine îndată aceluia i se făcea. Până şi cei din necredincioşi, de se întâmpla cineva să audă un cuvânt din izbăvitoarea lui gură, apoi şi unii ca aceştia se hrăneau cu dulceaţa cuvintelor lui şi, lepădând rătăcirea ce din tinereţe crescuse între dânşii, primeau în inimă cuvântul cel adevărat şi drept.