Schimbarea la Faţă a Domnului

Domnul nostru Iisus Hristos, in anul al treizeci si treilea, de la nasterea Sa, si in al treilea an, si cel de pe urma, al propovaduirii Sale, apropiindu-se de patima cea de buna voie, pentru mantuirea noastra, S-a dus in latura Cezareii lui Filip, si, dupa cuvintele pe care le-a zis Petru, acolo: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16,16), a inceput a spune ucenicilor Sai ca se cade sa mearga la Ierusalim, sa patimeasca mult de la farisei, de la arhierei si de la carturari si sa fie omorat. Din aceasta pricina, ucenicii Sai s-au instristat, dar, mai ales, Petru, care-L oprea pe El, zicandu-i: “Fie-Ti mila de Tine, sa nu Ti se intample aceasta” (Matei 16,22). Atunci, ridicand mahnirea lor, a fagaduit unora dintre ei, că, dupa putine zile, are sa le arata lor Slava Sa, zicand: “Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind in Imparatia Sa” (Matei 16, 28).

Deci, trecand ca la opt zile de la ziua in care a grait aceste cuvinte, Domnul a plecat in latura Cezareii lui Filip, in hotarele Galileii, la muntele Taborului, mergand dupa El ucenicii Sai si mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugaciunile cele catre Dumnezeu-Tatal sa le faca Singur, despartit de ucenicii Sai, de aceea a lasat sub munte poporul si pe ucenicii Sai si a luat numai pe trei din ei, pe Petru, pe Iacov, si pe Ioan. Si S-a suit cu ei pe munte, ca sa se roage. Acolo, departandu-Se putin de cei trei ucenici, S-a urcat la un loc inalt si se ruga, iar cei trei ucenici, osteniti, pe de o parte, de suirea muntelui inalt, iar, pe de alta, de lungimea rugaciunii, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: “Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn” (Luca 9,32).

Dar, cand s-au desteptat bine, Hristos S-a schimbat la Faţă, stralucind cu Slava dumnezeirii Sale. Si au stat inaintea Lui, prin porunca Lui, doi Prooroci, Moise, dintre morti, si Ilie din Rai, si graia cu ei, despre patima Lui si despre ceea ce avea sa se savarseasca la Ierusalim. Din aceasta pricina, Apostolii, desteptandu-se, au vazut Slava Lui cea negraita, Faţa cea luminoasa ca soarele, hainele Lui albe ca zapada si doi barbati stand si graind cu El, intru Slava aceea, si s-au inspaimantat. Si au cunoscut, Duhul Sfant descoperindu-le lor, ca barbatii aceia erau Moise si Ilie si au inteles vorba Lor despre patima lui Hristos, cea de bunavoie.

Deci, Apostolii stateau cutremurati, ascultand cele ce se graiau si indulcindu-se cu vederea Slavei cele dumnezeiesti, pe cat putea sa ingaduie vederea ochilor trupesti, caci atat cat putea suferi firea omeneasca, le-a aratat lor Domnul. Este cu neputinta omului muritor sa vada Dumnezeirea Cea fara de moarte si nevazuta, precum de demult i-a raspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga ca sa-i arate Slava Feţei Sale Celei dumnezeiesti la vederea ochilor, zicand: “Nu poate vedea omul Faţa Mea si sa traiasca” (Iesire 33,20).

Deci, sfarsindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise si Ilie, si plecarea lor cunoscandu-se prin Duh, de Apostoli, i-a parut rau lui Petru că Proorocii vor sa se duca de la vederea lor.

Ei doreau neincetat acea dulce Slava a lui Hristos, ca sa se indulceasca de vederea cinstitilor Prooroci, si a luat indrazneala si a zis: “Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una lui Ilie” (Luca 9,33). Pe cand graia Petru acestea, un nor luminos a umbrit pe Apostoli, inconjurand varful muntelui aceluia. Atunci Apostolii mai mult s-au temut, că apropiindu-se de Hristos, au intrat si ei in nor si, intr-acel ceas, s-a auzit glas din nor, zicand: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe acesta ascultati-L” (Matei 17,5). Din cauza acestui glas, venind de sus, le-a pierit Apostolilor toata puterea de spaima aceea mare, si, temandu-se mult, au cazut cu fetele la pamant. Deci, cazand ei, Slava Domnului S-a luat de la vederea lor. Iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zaceau la pamant, zicandu-le: “Sculati-va si nu va temeti” (Matei 17,7). Ucenicii, ridicandu-si ochii, n-au vazut pe nimeni, decat numai pe Iisus Hristos, Singur. Apoi, pogorandu-se ei din munte, Domnul le-a poruncit lor sa nu spuna nimanui despre intamplarea aceea, pana ce, dupa primirea patimilor si a mortii, El va invia, a treia zi, din mormant. Deci, ei au tacut si, in acele zile, n-au spus nimanui nimic, din cele ce vazusera.

Pe scurt, la intrebarea, cu ce scop a savarsit Domnul Schimbarea Lui la Faţă, de pe Tabor, raspunsul Bisericii este acesta: Mantuitorul, stiindu-se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre patima, cruce si moarte si cunoscand omeneasca slabiciune a Apostolilor Sai, n-a vrut sa-Si lase ucenicii doborati sub lovitură. Cu Schimbarea Lui la Faţă, Domnul a ridicat si a imbarbatat inima lor, faţă de sminteala crucii, ce urma sa fie. Umilirile oricat de adanci, ale patimilor si mortii Mantuitorului, nu vor mai fi in stare sa clatine, cu totul, credinta unor oameni, care au cunoscut dumnezeirea ascunsa a Invatatorului lor. Patimile si moartea Mantuitorului nu mai sunt un sfarsit, ci dovezi ca El S-a dat mortii, de buna voie, pentru mantuirea lumii. In cantarile ei, Biserica isi marturiseste, fara ocol, aceasta intelegere, zicand: “In munte Te-ai schimbat la Faţă si, pe cat au cuprins ucenicii Tai, Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, au inteles, că, daca Te vor vedea rastignit, sa cunoasca patima Ta cea de buna voie si lumii sa propovaduiască, că Tu esti cu adevarat raza Tatalui” (Condacul la 6 august).