Proloage – 05 Octombrie – Întru această zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşătoare şi de folos

Întru al treisprezecelea an al împărăţiei lui Roman (950-963), care ocârmuia cu cinste împărăţia romanilor, se afla în Constantinopol un oarecare om, Cosma, unul din cei ce slujeau la iatacul lui Alexandru (acesta fusese împărat, cu puţin mai înainte, ca unul ce era fiu al lui Vasile Macedoneanul şi frate al lui Leon cel Înţelept). Şi era unul din cei mai de încredere slujitori. Acesta, alergând la viaţa călugărească, a fost făcut egumen călugărilor şi se afla la mânăstirea de pe apa Sangarului.

~Deci, trecând câţiva ani, i s-a întâmplat să cadă într-o boală foarte grea, şi a zăcut multă vreme, peste cinci luni, şi s-a întâmplat într-o zi, pe la trei ceasuri, să se trezească puţin şi, venindu-şi în fire, s-a sculat încetişor din pat şi a şezut sprijinit, şi de o parte şi de alta, de cei din casă. Şi, aşa sprijinit, o vedenie a avut. Şi era mintea lui dusă, iar ochii pironiţi în sus, la podul casei, de pe la ceasul al treilea până la al noulea, iar gura lui şoptea cuvinte neîncheiate şi neînţelese. Şi, întru aceste ceasuri ce s-au zis mai sus, mai venindu-şi oarecum în fire, a cerut de la cei ce erau cu dânsul două bucăţi de pâine uscată, zicând: “Daţi-mi cele~doua bucăţi de pâine ce am luat de la bătrânul”. Şi, zicând acestea, îşi băga mâinile în sân, pipăind şi cercetând cele ce căuta. Iar unii din cei ce stau acolo, socotind că va fi fost vreo nălucire şi nu o vedenie, se rugau să le spună şi lor această mare taină, zicându-i: “Spune, părinte şi nu suferi să nu ne foloseşti, unde ai fost vreme de atâtea ceasuri? Şi la ce vedenii îţi suiseşi gândul? Şi cu cine vorbeai, mişcându-ţi buzele?. Iar el, văzându-i pe ei foarte întristaţi şi plânşi, a zis: “Încetaţi fiilor, că de va da Domnul să-mi vin în fire, voi plini cererea voastră”.

Deci, când s-a făcut dimineaţă, s-a strâns la dânsul toată obştea~frăţească şi a început el a povesti aşa: “De voi vrea să mi le amintesc iarăşi, toate câte una, cu gândul meu, părinţilor şi fraţilor, şi să le povestesc cu amănuntul, aceasta ar trece peste mintea şi limba omenească, ci, numai câte voi ţine minte şi voi putea să povestesc, aceasta vă voi povesti.

Acolo, unde şedeam pe patul meu, sprijinit de doi fraţi, mi se păru că vedeam în partea stângă mulţime de măscărici, ce nu semănau a oameni, cu obraji negri; şi negreala nu era la toţi la fel, ci la unii mai multă, la alţii mai puţină. Şi unii erau cu obraji schimonosiţi, alţii cu vânătăi la ochi, alţii însemnaţi cu sânge, având căutătura groaznică şi~sălbatică, unii cu buze umflate, alţii cu buzele vinete, la unii buzele de sus, la alţii buzele de jos, aceştia, deci, veneau şi se apropiau de patul meu şi se nevoiau să mă ia de la voi, şi, văzându-vă că staţi împrejurul meu, mi se părea că nu-mi era prea mult frică şi că nu mă temeam de apropierea lor. Apoi, nu ştiu cum, am rămas fără voi şi singur, şi am fost cuprins de dânşii şi au cutezat de m-au luat. Deci, unii mă trăgeau legat, înainte, alţii mă împingeau inapoi, unii de o parte, alţii de altă parte şi mă strângeau tare şi aşa m-au dus la o râpă foarte mare – lăţimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea până la tartar, şi mă~trăgeau cu sila la acea râpă. Şi era către râpă o cărăruie foarte îngustă, atât cât nicio urmă de picior nu încăpea.

Deci, pe acea cărăruie strâmtă mă trageau, şi eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam ca nu cumva să scap, să cad în acea prăpastie adâncă peste seamă. Şi, în prăpastie se vedea un râu, care curgea cu mari căderi, sunând.

Deci, trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea că mergeam spre partea răsăritului, şi am aflat o poartă mare, deschisă, la capătul prăpastiei. Acolo şedea un om mare, ca un uriaş negru şi groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbaţi şi foarte mari şi sângeraţi~şi lăsa dintr-înşii pară de foc multă şi fum din nări; iar limba lui spânzura afară din gură de un cot, iar mâna lui cea dreaptă era uscată de tot, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol, şi foarte întinsă. Şi aceasta apuca pe cei osândiţi, de-i arunca în acea prăpastie. Şi strigau, toţi câţi erau osândiţi în acea prapastie: “Vai, vai!”.

Deci, apropiindu-mă eu de acel om înfricoşător şi groaznic, el striga tare către cei ce mă duceau, zicând: “Acesta este prietenul meu – tinzându-şi mâna, cu poftă să mă apuce”. Iar eu, de frică înspăimântandu-mă, mă cutremuram şi mă trăgeam înapoi. Şi îndată se arătară doi bărbaţi,~precum i-ar fi trimis cineva, oameni bătrâni şi cuvioşi, care socoteam să fie Andrei şi Ioan, Sfinţii Apostoli, asemănându-i după chipul lor de pe sfintele icoane. Pe aceştia, văzându-i acel scârnav şi groaznic uriaş, îndată se trase şi se ascunse. Deci, luându-mă după aceşti doi bătrâni şi trecând prin porţile ce s-au zis mai sus, ca şi prin oraşul care era între porţi, am ieşit la un loc şes, unde erau nişte aşezări foarte frumoase şi, ajungând până la locul unde se sfârşea acea câmpie, am ieşit la o vale cu pajişte verde, ale cărei frumuseţe şi daruri ce avea, este peste putinţă a le povesti şi a le arăta prin cuvinte. Iar în mijlocul ei şedea un bătrân, om foarte luminat~la faţă şi de cinste, având împrejurul lui mulţime de copii, ca nisipul mării. Atunci, pierindu-mi frica, întrebam cu smerenie, pe cei ce mă purtau, cine este bătrânul acela? Şi ce era acea mulţime nenumărată, dimprejurul lui? Şi ei ziseră: Acesta este Avraam şi sânul lui Avraam de care ai auzit. Şi îndată, ducându-mă ei, mă închinai cu plecăciune şi sărutai pe acel ce ziceau ei că este Avraam.

Şi iarăşi, mergând noi mai înainte şi sfârşind calea, am aflat o livadă foarte mare, de măslini, în care, precum mi se părea, erau mai mulţi pomi decât stelele cerului. Şi la fiecare pom era un cort, şi un pat sub cort, şi pe fiecare pat era un~om, între care am cunoscut pe mulţi din cei ce se aflau la curtea împărătească şi pe mulţi din oraş, şi pe unii din ţărani, încă şi pe unii din ai mânăstirii noastre. Şi acestia, pe care i-am cunoscut, sunt toţi morţi de mai multă vreme.

Deci, gândind eu să întreb ce era livada aceea de măslini, aşa de mare şi minunată, bătrânii, chiar înainte de întrebarea mea, au zis: “Te întrebi ce este această mare şi preaînfrumuseţată livadă de măslini? Şi ce sunt acestea toate câte sunt într-însa? Acestea sunt cele pe care le auzi: Multe lăcaşuri sunt la Tine, Doamne, împărţite tuturor după vrednicie, după măsura bunătăţilor”. Iar, după~acea livadă de măslini, era o cetate, a cărei frumuseţe, şi felurime de culori, încheietura şi tocmirea zidurilor, este cu neputinţă cuiva a le povesti. Însă, erau douăsprezece caturi împrejurul întregului zid, ca douăsprezece brâe, împodobite cu cele douăsprezece pietre scumpe.

Şi fiecare brâu din acestea era întreg facut dintr-o piatră, şi fiecare brâu îşi făcea înconjurarea sa; şi ce trebuie să spun, este netezitura zidului, buna alcătuire şi tocmirea ce era în toate. Şi în zidul acela erau porţi cu amestecătură de aur şi de argint. Şi de la porţi înlăuntru erau pardoseală de aur şi casă de aur, cu scaune de aur şi cu mese de aur, şi toată cetatea era plină de lumină~nepovestită, plină de mireasmă, plină de bucurie, prin care trecând, n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici alt nimic din câte se mişcă pe pământ şi în văzduh. Iar către marginile cetăţii aceleia erau zidite curţi minunate, împărăteşti.

Şi la intrarea curţilor era o încăpere lungă, cât ai azvârli cu o piatră.

Şi din marginea încăperii până la cealaltă margine, era întinsă o masă de marmură, înaltă cât se rezema omul şi plină de oaspeţi ce şedeau, şi toată casa era plină de o lumină de nedescris, de bun miros şi de daruri.

Iar în fundul încăperii era o~scărişoară învârtită, ce ieşea într-un foişor foarte desfătător, care se vedea de la masă. De aici, plecând, se iviră dinafară doi tineri luminaţi la faţă ca fulgerul şi plini de toată strălucirea.

Şi ziseră, bătrânilor celor ce mă ţineau: “Să stea şi acesta la masă”.

Şi îndată, cum ziseră, arătară şi locul la care bătrânii, aducăndu-mă, m-au aşezat, iar ei rămasera de o parte. Şi tinerii intrară până în casa cea mai dinlăuntru, de la fereastra Soarelui. Şi, zăbovind ei, eu mă uitam şi luam aminte la masa aceea şi cunoşteam mulţi prieteni din cei ce şedeau, şi din mireni, şi din monahii cei din mânăstirea noastră, iar unii erau~din cei ce se aflau la împărăţie. Deci, târziu, după aceea, venind iarăşi acei tineri, strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: “Ridicaţi-l pe acesta, că mult îi plâng fiii lui cei duhovniceşti, şi Împăratului i se făcu milă şi va să-l lase să petreaca în viaţă cu monahii, şi ducându-l pe altă cale, luaţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian. Şi îndată, luându-mă bătrânii, degrabă ieşirăm din boltă şi din cetate şi am mers pe altă cale, aflând şapte iezere pline de munci şi cu chinuri: unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul cu negură rău mirositoare, altul cu viermi şi altele cu tot felul de chinuri, şi toate rău pline de~mulţime, care plângea şi se tânguia cu jale.

Deci, trecând aceste iezere şi ajungând la un loc puţin mai înainte, am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam şi, închinăciune făcându-i iarăşi, l-am sărutat. Iar el mi-a dat un pahar de aur plin de vin, mai dulce decât mierea şi trei bucăţi de pâine uscată, din care una am muiat-o în vin şi, precum mi se pare, am mâncat-o, şi am băut şi vinul tot. Iar celelalte două bucăţi, pe care le ceream ieri, le-am băgat în sân. Dupa aceea, peste puţin, iarăşi am mers la locul acela unde şedea uriaşul cel negru, ce era peste măsură de înfricoşător şi avea~obrazul asemenea cu noaptea, care văzându-mă, scrâşnea cu dinţii asupra mea şi-mi zicea cu mânie şi cu amar: “De aici mi-ai scăpat, dar de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de lucrături măestre împotriva ta şi asupra mânăstirii tale.

Până aici, fraţilor, au fost câte am cunoscut şi am ţinut minte de v-am spus. Iar cum mi-am venit în fire, nimic nu ştiu”.

Deci, trecând vedenia aceasta într-acest chip, îndată au trimis la mânăstirea lui Traian şi aflară pe monahul Atanasie mort şi-l scoteau afară pe o năsălie. Şi, întrebând când a murit, auziră: “A murit ieri, pe la al noulea ceas, în ziua în care~a văzut părintele Cosma vedenia şi şi-a venit în fire”. Deci, peste scurtă vreme, aceste doua mânăstiri s-au făcut una, fiind aproape una de alta, şi, până în ziua de astăzi se cârmuiesc de acelaşi egumen. Şi, părintele Cosma, ce a avut aceasta vedenie, ocârmuind treizeci de ani amândouă mânăstirile, a sporit mult aceste mânăstiri, atât cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, a monahilor, cât şi cu prinoasele venite din toate părţile, toată îndestularea având, pentru hrana lor şi a săracilor. Întru slava iubitorului de oameni Dumnezeului nostru. Amin.