Proloage – 05 mai – Despre mersul la Părintele duhovnic (cuvânt din Pateric)

Odata, ne-am dus la unul din Părinţi şi l-am întrebat pe el, zicând: “De va avea cineva vreun gând şi se vede pe sine biruit şi, de multe ori, citind cele ce au zis Părinţii despre un gând ca acela, doreşte sa le facă dar nicidecum nu poate, oare, ce este mai bine, a descoperi vreunuia dintre Părinţi gândul său, sau a se sârgui singur să folosească ceea ce a citit şi a se mulţumi cu ce ştie?”.

Răspuns-a Bătrânul: “Trebuie să descopere acest gând către cel ce poate să-i fie de folos şi să nu se bizuiască numai pe sine. Că nu poate cineva să-şi ajute lui, mai ales, de va fi biruit de patimi. Că mie, tânăr fiind, mi s-a întâmplat una ca aceasta, că aveam patimă sufletească şi eram biruit de ea. Şi, auzind de ava Zinon, că pe mulţi care se aflau aşa i-a vindecat, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui. Iar satana mă oprea, zicând: “Devreme ce ştii ce trebuie să faci, fă cum citeşti şi nu te mai duce sş superi pe Bătrân. Deci, cand porneam să mă duc şi să-i vestesc lui, războiul se uşura de la mine, prin meştesugirea diavolului, ca să nu mă duc. Iar, după ce mă întorceam să mai merg, iarăşi eram stăpânit de patimă. Şi, aceasta a meşteşugit-o vrăjmaşul asupra mea, multă vreme nelăsându-mă să mă mărturisesc Bătrânului. Iar, de multe ori, m-am şi dus la Bătrân, vrând să-i spun lui gândul, dar nu mă lăsa vrăjmaşul, aducând ruşine în inima mea şi zicând: “De vreme ce ştii cum trebuie să te vindeci, ce trebuinţă este a spune cuiva? Că porţi grijă de tine; ştii ce au zis Părinţii.

Şi acestea, zicea el, îmi aducea vrăjmaşul, ca să nu mă arăt doctorului şi să mă vindec. Iar Bătrânul cunoştea că am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca eu însumi să i le descopăr. Mă învăţa despre viaţa cea dreaptă şi, apoi, mă slobozea. Iar, mai pe urmă, plângând, am zis către mine: Până când ticălosule suflet, nu vrei să te tămăduieşti? Alţii vin de departe la Bătrân şi iau lecuire, iar tu nu te ruşinezi, că, având doctorul aproape, nu vii să te tămăduieşti.

Şi, aprinzându-mă cu inima, m-am sculat, şi mi-am zis: Dacă voi merge la Bătrânul şi nu voi afla pe nimeni la dânsul, atunci voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu să-mi mărturisesc gândurile. Şi, mergând acolo, n-am aflat pe nimeni la Bătrân.

Deci, Bătrânul mă învăţa, după obicei, despre mântuirea sufletului şi cum ar putea cineva să se curăţească de cugetele cele spurcate. Iar eu, iarăşi ruşinându-mă şi nemărturisindu-mă, voiam să plec. Şi, sculându-mă, Bătrânul a facut rugăciune şi mă petrecea, mergând înaintea mea până la uşa de afară. Iar eu eram muncit de gânduri, dacă să spun Bătrânului, sau să nu spun, şi incet mergeam dupa dânsul. Iar Bătrânul, întorcându-se şi văzându-mă muncit de gânduri, m-a lovit în piept încetişor şi mi-a zis: Ce ai? Om sunt şi eu.

Şi, dacă mi-a zis Bătrânul acest cuvant, am înţeles că mi-a deschis inima mea, şi am căzut la picioarele lui, rugându-l pe el, cu lacrimi, şi zicând: Miluieşte-mă! Iar el mi-a zis: Ce ai? Şi i-am zis lui: Nu ştii ce am? Şi mi-a zis: Tu trebuie să spui ce ai. Iar eu, cu mare ruşine, abia mi-am mărturisit patima mea. Şi mi-a zis: Dar, de ce atâta vreme te-ai ruşinat a o spune? Au nu sunt şi eu om? Însă, voieşti să-ţi spun şi eu ceea ce ştiu? Au nu sunt, acum, trei ani de când ai aceste gânduri şi, venind aici, nu le mărturiseşti?

Iar eu, mărturisind şi căzând şi rugându-mă, i-am grăit lui: Miluieşte-mă, pentru Dumnezeu, şi mă învaţă ce să fac. Şi mi-a zis: Du-te şi nu te lenevi în rugăciunea ta şi nu cleveti pe nimeni. Iar eu, mergând la chilia mea şi, nelenevindu-mă în rugăciune, cu darul lui Hristos si cu rugăciunile Bătrânului, n-am mai fost supărat de patima aceea.

Deci, trecând un an, mi-a venit un gând ca acesta: Nu cumva te-a miluit Dumnezeu pentru mila Sa, iar nu pentru Bătrân? Şi aceasta venindu-mi în minte, am mers la dânsul, vrând a-l ispiti pe el şi, luându-l deoparte, i-am facut metanie, zicând: Roagă-te pentru mine, Părinte, pentru gândul meu pe care ţi l-am mărturisit mai înainte. Iar el m-a lăsat zăcând la picioarele lui. Şi, tăcând puţin, mi-a zis: Scoală, ai credinţă în mine. Iar eu, acestea auzind, voiam să mă înghită pământul de ruşine şi, sculându-mă, nu puteam căuta la faţa Bătrânului. Şi, mirându-mă şi înspăimântându-mă, am plecat la chilia mea.

Iar stareţul, spre încredinţarea faptelor celor bune şi spre folosul nostru, ne-a spus nouă aceasta: “Oarecând, doi fraţi, locuind aparte, mergeau unul către altul. Şi a zis unul dintr-înşii, celuilalt: Voiesc să mă duc la ava Zinon şi să-i spun lui un gând. Şi a zis celălalt: Şi eu voiesc acelaşi lucru. Deci, s-au dus amândoi, şi fiecare şi-a mărturisit gândurile. Şi unul, spunându-l, a căzut înaintea Bătrânului, rugându-l pe el cu multe lacrimi, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul. Şi Bătrânul i-a zis lui: Mergi, nu te slăvi pe tine şi nu grăi de rău pe cineva şi nu te lenevi la rugăciunea ta. Şi ducându-se, fratele s-a vindecat. Iar celălalt, spunându-şi gândul său către stareţ, a grăit, moale şi cu nebăgare de seamă: Roagă-te pentru mine, dar n-a cerut cu deadinsul. Iar, după o vreme, s-a întamplat de s-au întâlnit cei doi fraţi, unul cu altul. Şi a zis unul dintr-înşii: Când ai mers către staret, i-ai spus lui gândul care ziceai că vrei sa-l spui lui? Iar acela i-a zis: Da, i-am spus. A întrebat acela: Oare te-ai folosit, după ce i-ai spus? Răspuns-a fratele: Da, m-am folosit. Că, pentru rugăciunile stareţului, m-a vindecat Dumnezeu. Iar celălalt i-a zis: Eu, măcar că i-am spus gândurile mele, nu am simţit vreo uşurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit: Şi cum te-ai rugat Bătrânului?

Raspuns-a acela: I-am zis lui: Roagă-te pentru mine, că am acest gând. Iar el a zis: Eu, mărturisindu-mă lui, i-am udat picioarele cu lacrimile mele, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Şi, prin rugăciunile lui, m-a vindecat Dumnezeu”. Iar aceasta ne-a povestit-o nouă Bătrânul stareţ, învăţându-ne că se cade, celui ce roagă pe vreunul din Părinţi pentru gânduri, cu osteneală şi din toată inima să se roage, ca lui Dumnezeu, şi, atunci, va dobândi cererea sa. Iar cel ce se mărturiseşte cu nebăgare de seamă, sau ispiteşte, nu numai că nu se foloseşte, ci se şi osândeşte.