Proloage – 04 Noiembrie – Întru această zi, cuvânt al lui Evagrie monahul, despre curăţia cea deplină şi despre înfrânarea de la vorbirea cu femei şi de a căuta în faţa lor, despre nesaţiul pântecelui şi despre desfrânare

Curăţia cea deplină se zideşte din înfrânare, iar înfrânarea se face din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se sălăşluieşte din durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu şi nu are frică de El în inima sa şi nu se înfrânează de la toate relele care îi înşală sufletul şi trupul, unul ca acela cade în multe şi grele păcate. Însă, neînfrânarea este povăţuitoarea a tot păcatul.~Iar, mai înainte de toate, ea aduce pe om la lăcomia pântecelui şi la saţiul cel peste măsură, din care se naşte desfrânarea, care este mai grea şi mai cumplită decât toate păcatele. Că pierde şi înşală pe tot omul şi, ca şi cu o undiţă, trage inima spre această faptă rea. Pentru această răutate zice dumnezeiescul Apostol: “Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. (I Corinteni, 6, 18). Pentru aceea, lăcomia este un lucru rău şi maică a nesaţiului şi mijlocitoarea desfrânării. Undelemnul creşte para din felinar, iar hrana aprinde focul patimii în~cel ce se apropie de femeie, ca să audă cuvinte stricătoare de suflet, iar după aceea ca să facă şi desfrânare.

Însă vorba de femeie este ca o învăluire de apă mare, care afundă corabia: de vreme ce din vorbirea cu femeia se zămişleşte acel iute foc al poftei şi se naşte gândul desfrânării şi întunecă ochiul cel sufletesc, adică mintea. Şi din mintea cea neînfrânată se face inima însăgetată cu săgeata vrăjmaşului, spre fapta cea de desfrâu.

Iar, după ce face omul desfrânare, atunci mintea lui se întunecă şi rămâne ca un ieşit din minte şi ca un rob, sau se poartă de gândul cel~de desfrânare ca un vrăjit, neavând nici o stăpânire de sine peste voia sa. Pentru aceea, cade în acea desăvârşită pierzare. Şi, petrecând în mulţime de războaie, adeseori primeşte şi răni.

Asemenea şi cela ce vorbeşte cu femeile: multe răni aduce sufletului său.

Deci, cu dreptate zice cineva: “Nu vorbi cu femeia, ca să nu te arzi cu focul ei”. Pentru că vederea şi vorba cu femeile, ca o săgeată, rănesc inima; ba şi mai mult: săgeata răneste numai trupul, iar frumuseţea feţei pierde şi sufletul şi trupul, precum zice dumnezeiescul Gură de Aur: “Că otravă cumplită slobozeşte, care se revarsă în tot~trupul”. Şi, cu cât mai multă vreme va zăbovi, cu atât mai multă spurcăciune face. Iar cel ce se păzeşte de unele săgeţi ca acestea, nu iese la adunări nicidecum, nici la prăznuirile cele cu ospeţe vătămătoare de suflete, nici nu merge să vadă feţe frumoase. Pentru că mai de folos este, precum scrie la Proverbe, a petrece în casa de plângere, decât în casa de ospeţe şi a căuta cinste la praznicele cele mireneşti şi a privi feţele cele frumoase, de vreme ce, de la aceasta, mare primejdie se face sufletului, şi la moartea însăşi îl duce, dacă va face omul fapta lui cea cumplită.

Pentru aceea, să nu îndrăzneşti a~umbla la ospeţele cele necuviincioase, să fugi de vorba cu femeile şi să nu cauţi la feţele lor cu poftă şi să te opreşti şi să te fereşti de bucatele cele de multe feluri. Şi aşa, te vei izbăvi de fapta desfrâului şi-ţi vei mântui sufletul tău şi te vei slobozi de veşnica osândă. Şi, dacă voieşti ca până în sfârşit să fii deplin curat, să nu dai femeilor îndrăznire să caute la tine şi nici să nu vorbeşti cu dânsele. Pentru că, mai întâi, cinstite sunt şi măgulitoare cu chipul şi cu răspunsul, iar, mai pe urmă, cu totul îndrăznesc şi cuvinte amăgitoare îţi aruncă, ca să viseze mintea ta şi sufletul. Şi, iarăşi, întâi vorbesc lin şi dulce, precum zic~Proverbele: “Miere, adică, din buze le pică, iar pe urmă se află mai amare decât pelinul”. Cu adevărat, aşa este, fără de minciună. Că cei ce se lipesc de femei străine abia pot să se izbăvească şi mulţi au pierit din pricina aceasta. Pentru aceea, la aceleaşi Proverbe, zice: “Să bei din fântânile tale, iar nu din cele străine”. Şi, iarăşi, dumnezeiescul Apostol zice: “Să fiţi îndestulaţi cu leafa voastră, iar de partea străină să nu vă atingeţi”.

Dar, să grăim iarăşi, despre vorbele cele de mai sus. Când femeile stau la vorbă, atunci au căutătura în jos şi caută cu cucernicie şi întreabă de curăţie şi ascultă cu dulceaţă. Iar după aceea, căutând mai sus puţin~şi arătându-se mai mult, iau aminte la cele ce se grăiesc şi după aceasta îşi pun un zâmbet pe faţă şi îndată, râzând, se înfrumuseţează şi mai mult şi se arată luminoase la vedere, ca şi când şi-ar schimba faţa. Şi, spunând cuvinte frumoase, nasc patimi, adică îndeamnă spre poftă. Sprâncenele îşi ridică şi ochii îşi întorc încoace şi încolo şi îşi slobozesc genele jos şi apoi, încet, le ridică iarăşi şi, cu iscodire, caută cumplit, cu mare poftire, ca să frângă inima celor tineri şi altora care se învoiesc cu aceasta, ca să săvârşească cu dânşii pofta cea necurată. Încă îşi mai întind grumajii şi tot trupul şi buzele şi le tocmesc cu buna cuviinţă şi grăiesc~cuvinte înălţate şi alcătuiesc povestiri dulci la auz, ca pustiu cu totul să-ţi facă sufletul tău. Iar acestea toate, făcându-se de dânsele, te trag pe tine în lanţul cel mult împietrit, care te duce la desăvârşita pierzare, adică la moarte, iar după aceea, la veşnica osândă. Şi aşa, amăgesc şi-ţi robesc sufletul tău şi mintea, întocmindu-se cu acele blânde şi dulci cuvinte şi schimbându-se în tot chipul, cu adevărat ele păzesc într-însele totdeauna o otravă cumplită şi ne rănesc sufletele noastre. De fiara neîmblânzită să nu te apropii, asemenea şi de femeia tânără să nu te atingi. De foc apropiindu-te şi arzându-te de el, degrabă sari în~lături. Iar slăbănogindu-te de cuvintele femeieşti, nu poţi să sari în lături degrabă, pâna ce şi fapta ei face. Că, precum magnetul ţine fierul, aşa şi vorba femeii nu te lasă de la sine, până ce nu pomeneşti, întru tine, frica lui Dumnezeu şi până nu sari în lături singur de la dânsa. Drept aceea păzeşte-te de o patimă şi faptă rea ca aceasta, ca să te izbăveşti şi de nesuferitele chinuri veşnice.

Însă aceste învăţături nu numai nouă, monahilor, ne folosesc, ci tuturor oamenilor celor ce vor să se mântuiască, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, totdeauna, acum şi~pururea şi în vecii vecilor! Amin.