Proloage – 04 Februarie – Întru această zi, cuvânt despre cădere, pocăinţă şi tăcere. Aprinderea sfintei lumini a candelei

Un sihastru stătea în munte şi sporise în frica lui Dumnezeu, la locul acela, în părţile marelui Antonie. Şi mulţi, din cuvintele lui şi din fapte, se foloseau. Deci, aşa aflându-se el, l-a pizmuit vrăjmaşul împotriva tuturor faptelor lui cele bune şi i-a strecurat în minte una ca aceasta: “Luând tu frica lui Dumnezeu, nu ţi se cade ţie să-ţi slujească alţii, nefiind tu vrednic să slujeşti altora, ci te scoală de-ţi slujeşte măcar ţie însuţi. Drept aceea, dar, să mergi şi să-ţi vinzi~coşniţele tale în cetate şi să-ţi cumperi cele trebuincioase ţie, apoi să te întorci la linişte şi să nu pui această greutate asupra nici unuia”. Însă, aceasta îl sfătuia pe dânsul înşelătorul, pizmuindu-i liniştea lui, îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu şi spre folosul multora, pentru că, de pretutindeni, vrăjmaşul se sârguieşte a ne vâna.

Deci, el care fusese cândva minunat, vestitul şi lăudatul pustnic, ca la un gând bun supunându-se, a ieşit din chilia sa. Dar, nu era iscusit întru cele multe meşteşuguri ale diavolului; că mult vorbind cu o femeie, şi aflându-se într-un loc pustiu şi urmărit de~diavolul, din neluare aminte, a căzut cu dânsa în păcat. Apoi, îndată, aducându-şi aminte că s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui, a căzut întru deznădejde, de vreme ce întristase pe Duhul Sfânt, pe îngeri şi pe Sfinţii Părinţi, dintre care mulţi prin cetăţi au biruit pe vrăjmaşul. Şi se întrista de acestea foarte, neaducându-şi aminte că Domnul gata este să dea putere celor ce nădăjduiesc spre Dânsul şi, uitând de tămăduirea greşelii, voia să se arunce pe sine spre moarte, în repejunea râului, spre desăvârşita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufletească ca aceasta, i-a slăbit şi trupul.

Şi, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul~Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăinţă, spre bucuria dracilor. Însă, mai pe urmă, venindu-şi întru sine, gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăinţă şi în grea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu prin lacrimi şi prin tânguire. Deci, s-a dus iarăşi la chilia sa şi, zăvorându-şi uşile, a început a plânge, aşa cum ar plânge deasupra unui mort, şi a se ruga lui Dumnezeu, postind şi priveghind cu sârguinţă, până şi-a topit trupul său de tot. Iar fraţii, după obicei, au început a veni la dânsul, pentru folosul lor şi băteau în uşă. Iar el le răspundea: “Nu veţi putea deschide, pentru că am dat făgăduinţă lui Dumnezeu, să mă~pocăiesc un an”. Şi le zicea: “Rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul”. Iar altceva nimic nu le răspundea, ca să nu se smintească auzind de căderea lui în păcat, pentru că era la dânşii cinstit foarte şi mare între călugări. Deci, s-a împlinit anul, pocăindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Paştilor, în noaptea învierii, întocmind o candelă dintr-un vas, a îngrijit-o şi a umplut-o cu untdelemn şi încă, de seară a început să se roage, zicând: “Îndurate şi Milostive Doamne, Cela Ce voieşti să se mântuiască toţi păcătoşii şi la cunoştinţa adevărului să vină, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre. Miluieşte-mă, pe mine, cela~ce mult Te-am mâniat şi, spre bucuria vrăjmaşului, multe rele am făcut şi, iată, că mort sunt, ascultând la vrăjmaşul, iar Tu, Cela Ce pe cei necuraţi şi nemilostivi îi miluieşti, înveţi a milui pe aproapele, milostiveşte spre a mea smerenie, că nimic nu este cu neputinţă la Tine, că lângă iad s-a pogorât sufletul meu. Fă milă cu a Ta zidire, că bun eşti. Cela Ce, în ziua Învierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite şi topite, auzi-mă pe mine, că a slăbit sufletul meu şi mi s-a topit ticălosul meu trup pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta şi, sculându-mă, am îndrăznit a schimba păcatul, în pocăinţă. Două păcate am: căderea~şi deznădăjduirea. Înviază-mă pe mine cel sfărâmat. Şi porunceşte, ca din focul Tău să se aprindă această candelă, ca, aşa, să primesc încredinţare de milostiva Ta iertare, cea cu îndurare. Apoi, în cealaltă vreme a vieţii ce-mi vei dărui, voi păzi poruncile Tale şi frica Ta nu o voi părăsi. Ci, mai cu dinadinsul decât până acum, Îţi voi sluji Ţie”.

Şi acestea zicând, în noaptea Sfintei Învieri, cu lacrimi multe grăind, s-a sculat să vadă dacă i s-a aprins candela. Şi, văzând că nu i s-a prins, iarăşi căzând cu faţa la pământ, se ruga Domnului, zicând: “Ştiu Doamne că, după nevoinţa mea, era să fiu încununat, dar~nepăzindu-mi eu cărările mele, m-am tras mai mult spre dulceala trupească şi m-am aruncat în munca celor necuraţi. Deci, milostiveşte-Te, Doamne că, iată, iarăşi mărturisesc bunătăţii Tale păcatul meu cel rău înaintea tuturor îngerilor şi drepţilor şi, de nu s-ar sminti oamenii, apoi şi înaintea a toată lumea aş mărturisi căderea mea în păcat. Miluieşte-mă pe mine cel ce mă mărturisesc Ţie, ca şi pe alţii să-i învăţ. Doamne, înviază-mă, pe mine”.

Aşa, de trei ori rugându-se, a fost auzit. Şi, sculându-se, şi-a aflat candela luminos arzând, şi s-a bucurat mult întru nădejde, că i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Şi se~minuna şi de darul lui Dumnezeu cel atât de mare şi de milostiva Lui iubire de oameni. Şi se veselea cu duhul, că l-a încredinţat pe el Dumnezeu de iertarea păcatului său, auzindu-i smerita lui rugăciune, şi zicea: “Mulţumesc Ţie, Doamne, că în această vremelnică viaţă m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare şi nou, dându-mi mie îndrăzneală către Tine. Că ierţi, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine”.

Aşa petrecând el întru mărturisire, a răsărit ziua şi, veselindu-se în Domnul, a uitat de trupeasca hrană în ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a păzit în toate~zilele vieţii sale, adăugând într-însa untdelemn, ca să nu se stingă. Şi iarăşi, a petrecut în dânsul Duhul lui Dumnezeu, fiind ştiut de toţi, şi tuturor de folos. Iar, când a fost să se ducă din viaţa aceasta, i s-a arătat lui de la Dumnezeu, de mai înainte, ceasul sfârşitului său, şi şi-a dat cu pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu, a Căruia este slava, în vecii vecilor. Amin.