Proloage – 04 Decembrie – Din viaţa Sfântului Ioan Damaschinul, ca monah. Despre rugăciunea care se coboară în minte şi ascultarea fără cârtire

Şi luând bătrănul pe Ioan la chilia sa, şi temelia vieţii celei cu fapte bune începând a pune întru dânsul, mai întâi acest fel de rânduială i-a dat lui: nimic să nu facă după voia sa; ostenelile sale şi rugăciunile cele cu sârguinţă, ca pe oarecare jertfă să le aducă lui Dumnezeu; să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii celei trecute – pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât toată tămâia. Şi~aceste rânduieli erau începătură a faptelor acelora care se săvârşesc prin osteneală trupească.

Iar cele ce se cuvin sufletului, le-a legiuit stareţul pe acestea: Să nu scrie în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să-şi închipuiască în minte feţe necuvioase, ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngâmfarea; să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale, şi în cele ce a învăţat să nu i se pară că a ajuns în toate la capătul desăvârşirii, să nu poftească oarecare descoperiri şi înştiinţare de taine ascunse; să nu-şi pună nădejdea în înţelegerea sa, cum că este neclătită şi nu poate~cădea şi a se rătăci din calea adevărului, până la sfârşitul vieţii sale.

Ci să ştie că gândurile sale sunt neputincioase, şi să ştie că înţelegerile sale pot fi greşite. Şi pentru aceea să se sârguiască a nu-şi lăsa gândul său a se împrăştia pretutindenea, ci să se îngrijească a-l aduna pe el, pentru ca aşa mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul său să i se sfinţească, şi trupul să i se curăţească de toată spurcăciunea. Şi amândouă acestea – trupul şi sufletul – să se împreuneze cu mintea şi aşa se va face în chipul Sfintei Treimi şi se va săvârşi pe sine om nu trupesc, nici sufletesc, ci~cu totul duhovnicesc, schimbându-se prin voirea a celor două omeneşti părţi – ale trupului şi ale sufletului – intru cea a treia şi mai înaltă: în minte.

Nişte rânduieli ca acestea scriind tatăl, fiului, şi dascălul, ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dânsul: “Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva ceva din învăţăturile cele din afară. Tăcere să ai cu înţelegere, pentru că ştii că nu numai iubitorii de înţelepciune ai noştri învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi, de multă vreme, să păzească tăcerea.

Şi să nu ţi se pară cum că chiar şi cele bune este bine a le grăi~oricând, ascultă pe David care zice: “Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit. (Psalmi 38,3). Apoi ce folos i-a venit lui dintru acestea, ascultă: “Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu” (Psalmi 38, 4), adică, negrăit e focul dragostei de Dumnezeu, care s-a aprins întru dânsul din cugetarea la Dumnezeu”. Deci, toate învăţăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan, ca o sămânţă într-un pământ bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, destulă vreme vieţuind lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, Ioan păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunându-se lui fără de făţărie, fără de grăire~împotrivă şi fără de orice cârtire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini fapte şi în gură cârtirea, când împlineşte porunca, iar cu limba sau cu mintea cele împotrivă grăieşte? Şi când se va îndrepta unul ca acesta? Niciodată. Şi unii ca aceştia în deşert de ostenesc şi li se pare cum că săvârşesc o faptă bună, care împreună cu ascultarea poartă în sânurile sale pe şarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, se afla fără de cârtire întru toate slujbele cele ce i se porunceau lui.

Iar odinioară, bătrânul, vrând să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat mulţime de coşniţe,~că acelea erau lucrul mâinilor lui, şi a zis către Ioan: “Am auzit, fiule, cum că, în Damasc, coşnitele cu mai mult preţ se vând, decât în Palestina, şi nouă multă ne este neîndestularea la cele de trebuinţă ale chiliei, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc şi le vinde pe ele acolo. Şi caută să nu le vinzi pe ele mai cu puţin pret decât cel rânduit”. Şi a rânduit bătrânul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că aceste coşniţe nu sunt vrednice de un aşa pret şi nici că Damascul este departe, nici n-a grăit în~cugetul său: “Mă ruşinez a mă duce în cetatea aceea, întru care odinioară am fost cunoscut tuturor şi dregător slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, următor fiind stăpânului Hristos, Celui Ce S-a făcut ascultător până la moarte. Ci, îndată zicând: “Blagosloveşte părinte”, a luat coşnitele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. Şi umbla prin cetate în haine proaste şi rupte, vânzând în târg coşniţele sale. Şi, de voia vreun om să cumpere vreo coşniţă, întreba preţul cum se vând. Şi, auzind un preţ ca acela, aşa de mare, îl batjocorea şi râdea de el, iar alţii şi cu mustrări îl certau şi-l ocărau. Pentru că nu era cunoscut~fericitul Ioan de toţi locuitorii cetăţii, de vreme ce era acoperit de straie sărăcăcioase – el

care, odinioară, purta haine ţesute cu aur – şi faţa îi era schimbată de post, obrazul uscat şi frumuseţea veştejită.

Iar un oarecare cetăţean, care odinioară îi fusese lui slugă pe vremea dregătoriei sale, stând acolo în dreptul lui şi luând seama cu multă stăruinţă la faţa lui, l-a cunoscut cine este şi s-a mirat de chipul lui cel sărăcăcios şi s-a umilit şi, oftând din inimă, s-a apropiat de dânsul ca de un necunoscut şi i-a dat lui preţul cel orânduit de stareţul său, pe toate coşniţele. Nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci~milostivindu-se spre un om ca acela, care dintru atâta slavă şi bogăţie a venit, pentru Dumnezeu, întru atâta smerenie şi sărăcie. Iar el, luând preţul pe coşniţe, s-a întors către cel ce l-a trimis pe el, ca un biruitor de la război, surpând la pământ pe potrivnicul diavol şi împreuna cu el şi mândria cu mărirea deşartă, prin ascultare şi prin smerenie.

Iar, într-una din zile, un frate al mânăstirii a rugat pe Ioan să-i alcătuiască un tropar de mângâiere, că adormise fratele lui cel după trup. Deci, Ioan se temea să nu supere pe bătrânul stareţ. Însă s-a biruit de multa rugăciune a fratelui şi, scriind nişte tropare~preafrumoase şi jalnice, adică acestea: “Care este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm, că toate sunt deşertăciune, cele omeneşti”. Şi venind bătrânul, de afară, şi auzind glasul acela de cântare preaumilitoare, s-a supărat şi a gonit pe Sfântul, ca pe un neascultător. Iar el, căzând la picioarele bătrânului stareţ, cerea iertăciune; dar acela nici într-un chip nu s-a plecat. Însă, pentru multa stăruinţă a bătrânilor mânăstirii, s-a învoit totuşi să-l reprimească, numai dacă se învoieşte Ioan să cureţe ieşitorile, odihnind pe alţi monahi.

Iar el a primit, cunoscand folosul~ascultării. Însă bătrânul, văzându-l că ascultă, l-a primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea ca şi mai înainte.

Deci, după puţine zile, se arăta Preasfânta, bătrânului, în somn, zicându-i: “Pentru ce ai astupat un minunat izvor ca acesta, ce vărsa afară atâtea pâraie de apă a odihnei sufletelor? Lasă izvorul să adape toată lumea şi să acopere mările eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David şi Psaltirea, cântând cântări noi Domnului, cântări pline de minunată dulceaţă, mai presus decât Cântarea lui Moise şi decât~dănţuirea Mariamnei. Faţă de alăuta lui cea dulce cântătoare şi minunată, cântările cele fără de folos ale lui Orfeu vor fi socotite ca un blestem netrebnic.

Acesta va cânta cântarea cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântărilor heruvimilor. Acesta va cânta, drept, dogmele credinţei şi va da pe faţă răzvrătirea şi strâmbătatea a tot eresul”.

Deci, cand s-a deşteptat bătrânul, care a văzut vedenia aceasta şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către Ioan: “O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta, nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru ghicituri, ci în dogme. Grăieşte~cuvintele pe care le-a scris Duhul în inima ta. Suie-te în Muntele Sinaiului, cel al vedeniilor şi al descoperirilor lui Dumnezeu; fiindcă te-ai smerit pe tine până în sfârşit, acum dar suie-te în muntele Bisericii şi propovăduieşte, binevestind Ierusalimului. Înalţă glasul tău întru tărie, că bucurii prea slăvite mi s-au grăit mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu. Şi mă iartă pe mine, de câte, ţie, ţi-am greşit, că din necunoştinţa mea te-am împiedicat pe tine”.

Atunci, dar, început făcând Ioan cântărilor celor dulci ca mierea, lumina Bisericile, încât, oricine auzea cuvintele şi facerile lui putea~să înţeleagă. Deci, întru acest chip petrecând Sfântul, întru o ascultare îmbunătăţită şi preaminunată ca aceasta, şi multe scrieri lăsând asupra luptătorilor împotriva icoanelor şi alcătuind canoane preafrumoase şi stihiri preapotrivite şi dulci la cântare şi alte cuvinte de Praznic, spre lauda şi marirea lui Hristos şi a Preacuratei, s-a odihnit întru Domnul.

Căruia se cuvin slava şi stăpânirea, in veci! Amin.