Proloage – 03 Ianuarie – Întru aceastã zi, cuvânt din Scarã, despre fericita ascultare

Un oarecare bărbat, cu numele Isidor, din tagma dregătoriei cetăţii lui Alexandru, lepădându-se, cu mulţi ani mai înainte, de lume, a venit la mânăstire, unde şi eu l-am apucat. Privindu-l, cuviosul păstor al mânăstirii, preaînţeleptul stareţ, şi văzându-l foarte pornit la rău şi crud, cumplit şi obraznic, a păcălit viclenia diavolului, prin iscusinţa omenească, şi a zis lui Isidor: “Deci, dacă te-ai pornit să porţi pe grumaji jugul lui Hristos, vreau mai înainte de toate să te deprinzi cu ascultarea”. Iar el a răspuns:~”Precum ascultă fierul de fierar, aşa şi eu mă dau la ascultare”. Iar stareţul, mulţumit de acest cuvânt, a pus îndată pe Isidor la şcoala de fier, grăindu-i: “O, frate, voiesc ca tu să stai la poarta mânăstirii şi, fiecărui om care va intra şi va ieşi, să-i faci metanie, cu genunchii la pământ, zicând: “Roagă-te pentru mine, părinte, că sunt lunatic”.

Şi el a ascultat cum ascultă un înger de Domnul. Şi, după ce a petrecut el aşa şapte ani şi a ajuns la multă smerenie şi la pocăinţă, a vrut vrednicul de laudă stareţ, după ce au trecut legiuiţii şapte ani şi după neasemănata răbdare a acelui bărbat, să-l numere, ca pe un vrednic, cu fraţii, şi să-l~învrednicească de hirotonie, dar el a făcut foarte multe rugăciuni, şi prin alţii şi prin mine, neputinciosul, pe lângă stareţ, să-i îngăduie să-şi termine călătoria vieţii în acelaşi chip, lăsând să se înţeleagă prin cuvânt, oarecum acoperit, că s-a apropiat sfârşitul şi chemarea lui, precum s-a şi întâmplat.

Şi îngăduindu-i Stareţul să rămână în aceeaşi stare, după zece zile, s-a dus la Domnul în chip minunat, prin viaţa fără de slavă, luând cu sine la Domnul, întru a şaptea zi de la adormirea sa, şi pe portarul mânăstirii, că îi spusese fericitul: “Dacă voi afla îndrăzneală la Domnul, vei fi şi tu acolo, cât de~curând, nedespărţit de mine, precum ai fost, pentru deplina încredinţare a ascultării cea fără de ruşinare, şi a smereniei cea asemenea cu Dumnezeu”.

Şi am întrebat pe acest Isidor, pe când era încă în viaţă, ce lucrare făcea mintea lui când stătea la poarta mânăstirii? Şi, vrând de-a pururea-pomenitul să-mi folosească, nu mi-a ascuns nimic: “Întru început, zicea el, gândeam că, pentru păcatele mele, am fost vândut rob, de unde şi metania o puneam cu toată amărăciunea, în silă şi cu sânge; dar, după ce s-a împlinit anul, inima nu-mi mai era întristată, nădăjduind a primi plată de la Domnul, pentru răbdare. În~sfârşit, după ce a mai trecut şi alt an, m-am socotit însumi, după simţirea inimii, nevrednic de a petrece în mânăstire la vederea părinţilor, de întâlnirea cu ei, de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi de privirea cuiva în faţă. Şi, plecând ochii în jos şi cugetul încă şi mai jos, rugam fără şovăială pe cei ce intrau şi ieşeau din mânăstire, să se roage pentru mine”. Dumnezeului nostru slavă!