Proloage – 02 Decembrie – Cuvânt din Pateric, că nu se cuvine cuiva a deznădăjdui

Un frate, locuind într-o mânăstire, de multe ori, din lucrarea diavolului, cădea în desfrânare şi petrecea silindu-se pe sine a nu părăsi călugăria. Ci, făcându-şi mica lui pravilă, ruga pe Dumnezeu cu suspin, zicând: “Doamne ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă. Că eu, ca o tină, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu şi întru tot puternic, poţi a mă opri. Căci, dacă pe cel drept vei milui nu este lucru mare şi, dacă pe cel curat vei mântui nu-i nici o minune, că aceştia vrednici~sunt a dobândi a Ta bunătate. Ci, spre mine, Stăpâne, revarsă milele Tale şi întru aceasta arată-ne neasemuita Ta iubire de oameni, că Ţie s-a încredinţat săracul, cel lipsit de toate bunătăţile”.

Deci, acestea şi altele asemenea acestora, în toate zilele, fratele cu lacrimi le zicea, ori de i se întâmpla lui a cădea, ori de nu. Deci, odată, căzând în obişnuitul păcat, noaptea, s-a sculat îndată şi a început canonul. Iară diavolul, uimindu-se de nădejdea şi de neruşinarea lui cea către Dumnezeu, în vederea ochilor arătându-se stătea lângă dânsul şi îi zicea: “Ticălosule, cum nu te ruşinezi a sta înaintea lui~Dumnezeu, şi a chema numele Lui, ci neruşinându-te, îndrăzneşti până şi a cânta?”. Răspuns-a fratele: “Limba aceasta, fierărie este: un ciocan dai, şi altul iei. Deci voi răbda până la moarte, cu tine luptându-mă, şi aşa voi ajunge în ziua cea de pe urmă. Deci iată, cu jurământ te pecetluiesc şi, îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zic: “Mă jur pe Cel Ce a venit a chema pe păcătoşi la pocăinţă şi a-i mântui, că nu voi înceta luptându-mă, rugându-mă lui Dumnezeu, până când şi tu nu vei înceta a te război cu mine. Şi să vedem cine va birui, tu ori Dumnezeu?”.

Acestea auzindu-le, diavolul a zis~către dânsul: “Cu adevărat de aici înainte nu mă voi mai lupta cu tine, ca nu, prin răbdarea ta, să-ţi agonisesc ţie, cunună”. Deci, de atunci, s-a dus de la dânsul luptătorul. Iară fratele, întru umilinţă şedea plângându-şi de-a pururea ale sale păcate.

Deci, îi zicea lui gândul: “Bine plângi”. Iară el zicea împotriva gândului: “Anatema binelui acestuia! Că nu voieşte Dumnezeu să-şi piardă cineva sufletul întru faptele necinstirii, ca apoi să şadă a-l plânge pe dânsul. Ci ori îl mântuieşte, ori nu”.

Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.