Proloage – 02 Aprilie – Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre tâlharii care au prădat un stareţ

Grăia ava Zosima: “Fiind eu, zicea, în Mânăstirea cea din Tir, a venit la mine un stareţ oarecare, îmbunătăţit, şi citeam noi la Pateric cuvintele părinţilor, că iubea fericitul totdeauna a le citi pe acestea, că dintru aceasta se umpluse el de toată fapta bună. Iar citind noi, am ajuns la stareţul acela la care au venit tâlharii şi i-au zis lui: “Toate cele ce sunt în chilia ta, am venit să le luăm”. Şi acela a zis: “Toate câte veţi voi, fiilor, să le luaţi”.

~Deci, luând toate şi ducându-se, au uitat o haină spânzurată acolo. Iar stareţul, luând-o şi pe aceasta, a alergat în urma lor şi a strigat, zicându-le: “Fiilor, luaţi pe aceasta, pe care aţi lăsat-o în chilia mea”. Iar ei, minunându-se de nerăutatea stareţului, toate, iarăşi, le-au întors în chilia lui şi, pocăindu-se, au zis unul către altul: “Cu adevărat, om al lui Dumnezeu este acesta”. Deci, după ce am citit locul acesta, mi-a grăit mie stareţul: “Oare, ştii, părinte, că locul acesta mult mi-a folosit mie?”. Şi, eu am zis către dânsul: “Cum părinte?”.

Şi mi-a grăit mie: “Odinioară, vieţuind eu în părţile Iordanului, am citit despre lucrul acesta şi m-am~minunat de stareţul acela şi am zis: “Doamne, învredniceşte-mă a umbla după paşii stareţului acesta, precum m-ai învrednicit a primi chipul monahicesc”. Şi, precum aveam dorirea aceasta, după două zile, iată, şi tâlharii au venit. Şi, cum au bătut în uşă, am înţeles că tâlhari sunt, şi am zis întru sinea mea: “Mulţumită lui Dumnezeu, iată, a venit vremea să-mi arăt roadele doririi mele”. Şi, deschizând, i-am primit pe ei cu linişte. Şi, aprinzând lumânare, am început a le arăta cele ce aveam în chilia mea, zicând lor: “Nu vă tulburaţi, fiii mei, cred lui Dumnezeu şi nu voi ascunde nimic de voi”. Şi mi-au zis mie: “Ai aur?”. Şi am zis lor: “Adevărat, am trei~galbeni”; şi am deschis vasul înaintea lor, iar ei, luându-i, s-au dus cu pace. Iar eu, zicea fericitul Zosima, glumind, am zis către dânsul: “Şi nu ţi i-au întors şi ţie, precum stareţului aceluia?”. Şi mi-a zis mie: “Nu. Să nu o facă Domnul aceasta, că n-am voit să-mi întoarcă”.

Şi zicea: “Iată, vezi dorirea stareţului, şi ce i-a mijlocit lui? Că nu numai nu s-a necăjit, dar s-a şi bucurat, ca de o bună dăruire, că s-a învrednicit de aceasta”.

Spunea şi de stareţul acela care, odinioară, a mers la târg să-şi cumpere lui o haină, şi şi-a cumpărat-o. Deci, luând-o pe ea, a pus-o sub el şi stătea pe ea. Şi, dând~un galben, voia să mai dea şi alţi bani. Şi cum a început să numere banii, iată, un oarecare a venit pe la spate şi încet trăgea haina, vrând s-o fure. Iar stareţul, milostiv fiind, dacă a simţit, a început a se ridica încetişor, ca şi cum s-ar fi întins după depărtarea banilor, până ce acela a luat haina şi s-a dus. Şi nu l-a văzut pe el stareţul. Şi grăia fericitul: “Nu a avea ceva este vătămător, ci, cu împătimire a avea este rău. Că unul ca acesta, chiar de ar avea şi visteria a toată lumea, aşa petrece ca şi cum n-ar avea nimic”. Şi, într-acest fel, petrecea fără tulburare.

Grăia iarăşi: “O osteneală fierbinte vreme de un ceas, poate să aducă lui~Dumnezeu mai multă faptă bună decât poate să-i aducă, în cincizeci de ani, o osteneală cu lenevire. Şi, dacă ar vedea dracii că a fost ocărât cineva, sau asuprire a luat de la cineva, sau a fost păgubit şi se necăjeşte, nu pentru că a pătimit rău, ci pentru că s-a împotrivit şi n-a răbdat vitejeşte, atunci, de o voire ca aceasta se tem dracii, că văd că au început oamenii a călători pe calea cea dreaptă, voind a alerga pe calea cea dumnezeiască şi a urma Preacuvioşilor Părinţi”.