Luna octombrie în 22 zile: pomenirea celui dintre Sfinţi Părintelui nostru şi întocmai cu Apostolii, Averchie, Episcopul Ierapolei, făcătorul de minuni

Acesta a fost episcop în Ierapole din Frigia şi a trăit pe vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180), când creştinii erau puţini la număr, iar închinătorii de idoli erau puzderie. Deci, s-a făcut odată în cetate, un praznic mare păgânesc şi s-au strâns necredincioşii, dănţuind împrejurul idolilor.

Iar Sfântul Averchie, rugându-se, s-a aprins de râvnă şi a sfărâmat în ţăndări chipurile idolilor. Şi au făcut preoţii păgâni legământ ca să-l omoare. Şi Sfântul, aflând de hotărârea lor, a ieşit în mijlocul cetăţii, învăţând poporul Evanghelia lui Hristos, nevrând să se ascundă. Şi i-au adus trei munciţi de multe duhuri necurate, spumegând şi scrâşnind din dinţi, şi Sfântul i-a vindecat şi, aducându-i la Hristos, îi îndemna să trăiască în pace cu oamenii, iar ei, căzând înaintea Sfântului, îi sărutau picioarele. Iar poporul toate acestea văzându-le şi lăsând mânia, striga: “Unul este Dumnezeul Cel Adevărat. Acela propovăduit de Averchie”. Şi aşa păstorea Sfântul, mângâind pe cei ce sufereau, ajutând pe sărmani şi vindecând pe cei bolnavi.

A vindecat şi pe o fiică a împăratului, Lucilia, pentru care a călătorit cu mare cinste şi la Roma. Şi, voind împăratul să-l răsplătească, Sfântul Averchie a răspuns: “Nu are nevoie de bogăţie acela pentru care pâinea şi apa sunt ospăţ îmbelşugat şi ca o masă împărătească le socoteşte”. Şi a cerut împăratul să dea săracilor din Ierapole câte trei mii de măsuri de grâu pe an, pe cheltuiala împărăţiei, asemenea să zidească băi calde, pe care singur le aflase în Ierapole, pentru folosul bolnavilor. Şi se zice că aşezământul acesta a ţinut până la Iulian Apostolul (361-363).

A tămăduit şi pe orbi, învăţându-i să creadă în Hristos, rugându-se pentru dânşii şi zicând: “Doamne Iisuse, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii robilor tăi”. Şi, făcându-i să vadă, îi boteza.

A călătorit, apoi, şi în Siria şi Mesopotomia, aducând împăcare între Bisericile învrăjbite din pricina ereziilor de acolo, pentru care a fost numit “cel întocmai cu Apostolii”. Deci, aşa vieţuind, fericitul, în evlavie şi în dreptate, strălucind pretutindeni cu cuvintele, cu faptele şi cu minunile, la şaptezeci şi doi de ani ajungând, s-a mutat către Domnul şi ne-a lăsat piatra sa de mormânt scrisă de el însuşi, care şi astâzi se păstrează.