Luna octombrie în 22 zile: Întru această zi, pomenirea Sfinţilor şapte tineri din Efes

Aceşti Sfinţi au trăit în zilele împăratului Deciu (250-253) şi gândindu-se, s-au sfătuit de şi-au împărţit averea la săraci şi au intrat într-o peşteră. Şi s-au rugat lui Dumnezeu să le ia sufletele, ca să nu cadă în mâna împăratului; şi aşa s-au săvârşit. Iar când s-a întors Deciu la Efes, a întrebat despre dânşii, ca să aducă jertfă idolilor, şi, aflând că au murit în peşteră, a poruncit să se astupe gura peşterii.

Deci, trecând de atunci două sute de ani, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic (408-450) s-a născut o rătăcire, precum că nu este înviere. Şi împăratul, văzând că se tulbură Biserica lui Dumnezeu (că se aflau şi unii dintre episcopi prinşi de acel eres), sta la îndoială, neştiind ce să facă.

Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, ca să-i arate un semn. Şi pentru aceea, Domnul nu i-a trecut lacrimile lui cu vederea, ci i-a arătat semn.

Stăpânul muntelui în care era peştera, unde răposaseră cei şapte tineri, a vrut în acea vreme să facă din peşteră staul pentru turma sa. Şi, răsturnând pietrele de la peşteră, pentru zidirea staulului, s-a deschis gura peşterii şi, din porunca lui Dumnezeu, s-au deşteptat acei şapte feciori ce se săvârşiseră acolo. Şi vorbeau între dânşii ca şi când ar fi adormit ieri, fără nicio schimbare, cât nici hainele ce purtau nu se stricaseră şi, mai vârtos, îşi aduceau aminte că şi Deciu împăratul îi caută, ca să-i chinuiască.

Şi, vorbind între dânşii, unul dintre ei, Maximilian, zicea către ceilalţi: “De cumva ne vom prinde, fraţilor, să stăm bărbăteşte şi să nu vindem bunul neam al credinţei noastre. Iar tu, frate Iamblic, du-te de cumpără pâine şi ia mai multă, că aseară ai adus puţină şi ne-am culcat flămânzi. Şi află şi despre Deciu ce gând are cu noi”. Mergand Iamblic în cetate şi văzând la poartă semnul crucii, s-a mirat. Şi, văzând acelaşi semn şi în alte părţi şi clădirile schimbate şi altfel de oameni, i se părea că visează, sau că nu-şi este în fire. Iar, mergând către cei ce vindeau pâine, a luat pâine şi, dându-le argintul, se grăbea ca să se întoarcă. Deci, văzând că vânzătorii arătau argintul între ei şi pe la alţii şi, căutând la dânsul, îl invinuiau că a aflat o comoară, precum arăta argintul care avea chipul celui ce a împărăţit cu mulţi ani mai înainte, pe Iamblic îl cuprinse frica şi grija şi nu ştia ce să grăiască.

Cugetând că l-au cunoscut şi-l vor duce la împăratul Deciu, căzu la dânşii cu rugăminte, zicând: “Rogu-mă vouă, domnii mei, dacă aţi luat argintul, luaţi şi pâinea, numai pe mine să mă lăsaţi, să-mi caut calea”. Iar aceia îi ziceau: “Arată-ne comoara şi ne fă şi pe noi părtaşi, sau de nu, te vom da spre moarte”. Acestea, zicându-i şi văzându-l că stă la gânduri, l-au legat de grumaji şi, purtându-l prin târg, l-au adus la stăpânul cetăţii, ca să dea seamă.

Şi acesta, văzându-l, i-a zis: “Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cât de mare este şi unde se află?”. Iar el a răspuns: “N-am aflat nicio comoară, ci banii sunt de la părinţi, şi ce se întâmplă acum nu-mi dau seama”. Iar stăpânitorul a zis: “Dar din care cetate eşti?”. El a zis: “Din aceasta sunt, de este acesta Efesul”. Iar stăpânitorul a zis: “Dar care sunt părinţii tăi? Să vie la noi şi, dacă se va cunoaşte adevărul, te vom crede”. Iar el a zis: “Cutare este tatăl meu şi cutare este mama mea şi cutare îmi sunt rudele şi cutare îmi este moşul meu”. Iar dregătorul a zis: “Nu vei putea tu să ne faci să te credem, spunându-ne nume străine, care nu mai sunt acum, că sunt afară de cele obişnuite”. Iar Iamblic a zis: “De nu mă crezi că-ţi spun adevărul, nu ştiu să-ţi spun altceva”. Atunci dregătorul a zis: “Păgâne, banul tău mărturiseşte, după înscrisul de pe el, că este din zilele împăratului Deciu. Iar tu, fiind tânăr, nici treizeci de ani având, te sileşti să ne amăgeşti. Atunci Iamblic, căzând la picioarele lor, se ruga zicând: “Mă rog vouă, domnii mei, spuneţi-mi unde se află împăratul Deciu, care era în această cetate?”. Iar ei au zis: “În vremile acestea nu se află împăratul Deciu, ci a fost mai înainte cu mulţi ani”. Şi Iamblic a zis “Deci, pentru aceasta, v-aţi mirat voi, domnii mei. Veniţi, dar, după mine şi vă voi duce pe voi la fraţii mei, care sunt în peşteră şi, printr-înşii, se vor crede cuvintele mele. Că eu ştiu cum am fugit de către faţa împăratului Deciu. Şi ieri, venind ca să cumpăr pâine, am văzut pe Deciu intrând aici în cetate”. Şi, auzind aceastea, Episcopul Marin a zis către dregător: “Mi se pare că s-ar putea să se fi întâmplat vreo minune în această povestire. Deci, ia să mergem cu dânsul împreună, să vedem”. Şi, mergând după cuvintele acestea, a intrat mai întâi Iamblic în peşteră, dupa aceea episcopul. Şi întorcându-se spre partea dreaptă a uşii, au văzut un sicriaş pecetluit cu două peceţi de argint (Era sicriaşul pe care îl puseseră Rufin şi Teodor, creştini fiind, care au fost trimişi împreună şi cu alţii, de Deciu, ca să astupe peştera, aflând de moartea celor ascunşi acolo, scriind în el spre pomenirea Sfinţilor şi însemnându-le numele pe table de plumb). Deci, citind s-au minunat. Şi, intrând, înlăuntru, în peşteră, au aflat pe Sfinţi. Şi au căzut la picioarele lor şi, şezând, îi intrebau. Iar ei povesteau mai întâi despre ale lor. Dupa aceea, de isprăvile împăratului Deciu. Şi se mirau toţi şi slăveau pe Dumnezeul minunilor.

Atunci, dregătorul, împreună cu episcopul au scris înştiinţare la împăratul Teodosie şi i-au vestit despre toate cele mai sus zise. Deci, împăratul, luând scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o înştiinţare ca aceasta şi a mers foarte degrabă acolo, la acel loc, şi cum a intrat în peşteră a căzut la pământ şi i se bucura sufletul că i-a ascultat Domnul rugăciunea lui, arătându-i pe faţă învierea morţilor. Deci, făcând împăratul nu puţină vorbire împreună cu Sfinţii, cu episcopii şi cu dregătorii, Sfinţii s-au cuprins ca de un somn şi, privind toţi cum dormeau, au răposat iarăşi în Domnul. Atunci, împăratul, dând haine scumpe şi aur şi argint, ca să facă şapte sicrie, întru cinstea Sfinţilor, a poruncit de i-au pus într-însele.

Iar peste noapte, Sfinţii s-au arătat împăratului şi i-au zis: “Lasă-ne împărate pe pământ, unde odată am înviat”. Şi, făcându-se adunare mare de episcopi, împăratul a pus pe Sfinţi pe pământ, precum ei porunciseră prin vis, şi, făcând praznic de bucurie, a dat multă milostenie la săracii cetăţii Efesului şi s-a bucurat tot poporul său, cinstindu-l cu daruri.

Deci, a slobozit şi pe episcopii care erau închişi, încredinţându-se toţi de învierea morţilor şi s-a făcut praznic obştesc, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.