Luna noiembrie în 7 zile: pomenirea Preacuviosului Părintele nostru Lazăr, făcătorul de minuni, cel ce s-a nevoit în muntele Galisiului, lângă Efes (+1053)

Acest de trei ori fericit părinte al nostru Lazăr era din pământul Asiei Mici, dintr-un sat ce era aproape de Magnezia. Şi avea părinţi dreptcredincioşi, Nichita şi Irina cu numele, iar la naşterea lui a făcut Dumnezeu să se arate din cer o dumnezeiască lumină, care a umplut toată casa lui cea pământească, înspăimântând pe femeile cele adunate. Iar după ce s-a născut pruncul, o, minune, acesta a stat îndată drept şi s-a închinat spre răsărit, având mâinile atinse la piept cu bună rânduială. Aşa, Dumnezeu arătând prin aceasta, curăţenia şi sârguinţa Cuviosului, prin care sufletul său avea să primească dumnezeiasca strălucire. Iar când a ajuns la vârsta potrivită, l-au dat la un dascăl, ca să-l înveţe Sfintele Scripturi şi în puţină vreme a întrecut pe toţi copiii. Drept aceea, era de toţi lăudat pentru ascuţimea minţii sale. Şi, ajungând mai în vârstă, a luat în sufletul său, dumnezeiesc dor să meargă la Ierusalim, să vadă Sfintele locuri unde a pătimit Hristos.

Dar mergea pe ascuns de toţi în dorita lui călătorie, amestecându-se cu oarecare monahi, împreună călători. Deci, ajungând la sate, s-au întovărăşit cu un călător şi se duceau la Ierusalim. Şi, ajungând în Atala, pomenitul călător a pus vicleşug în mintea sa, împotriva Sfântului, ca să-l vândă ca rob. Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, unul din călători i-a adus la cunoştinţă Sfântului şi, acesta aflând, a fugit, călătorind pe calea sa ascunsă, ca mai înainte.

Ajungând la Sfintele locuri, înconjurându-le pe toate şi închinându-se, s-a întors la Biserica Sfintei Învieri din Ierusalim şi a fost găzduit de arhidiaconul ei. Prin el, a fost aşezat în Mânăstirea Sfântului Sava.

Deci, după oarecare vreme, egumenul văzând că tânărul este împodobit cu toată înţelepciunea şi fapta bună, l-a trimis pe el la Patriarhul Ierusalimului şi acesta l-a sfinţit preot. Şi, după aceea, a zăbovit la mânăstire mai mulţi ani, până la ridicarea agarenilor (turcilor) care au pustiit toată Palestina şi Mânăstirea Sfântului Sava cea de acolo, având povăţuitor pe spurcatul Aziz, care a pângărit înfrumuseţata Biserică a Sfintei Învieri şi a sfărâmat crucea cea din turlă, aruncând-o pe pământ şi, cu multe hule, a defăimat pe Dumnezeu. Deci, Cuviosul acesta toate văzându-le cu ochii săi, împreună cu ceilalţi părinţi, au hotărât să meargă la Roma. Şi, ajungând la Efes, s-a închinat la locul iubitului de Dumnezeu Cuvântător şi Evanghelist Ioan şi a auzit, Sfântul, glas de sus, care îi arăta lui limpede să se suie pe muntele cel din preajma Efesului, ce se cheamă Galisiul, nefiind umblat de mulţi, pentru asprimea lui, dar potrivit pentru mult dorita lui linişte.

Deci, suindu-se pe munte şi mai presus de oameni nevoindu-se, şi isipite nenumărate suferind de la dracii care năvăleau la el ziua şi noaptea, prin simţuri şi prin gânduri, pe aceştia, cu puterea lui Dumnezeu pe toţi, i-a surpat. Iar oarecând, săvârşindu-şi el rugăciunea cea de miezul nopţii, i s-a arătat lui un stâlp de foc, întins de la pământ până la cer şi a văzut mulţime de îngeri care cântau lin: “Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”. Drept aceea, a zidit Biserica Învierii, acolo unde a văzut temelia stâlpului celui de foc şi de aceea biserica se cheama Sfânta Înviere.

Şi a fost ridicată de împăratul Constantin Monomahul (1042-1055), care, de la sine, i-a trimis pe atunci mulţi bani, împreună cu două scrisori ale sale, precum şi sfinte odoare, cinstitul Lemn, Sfânta Evanghelie împodobită cu aur şi dumnezeiesti icoane; i-a dăruit apoi, cu scrisori împărăteşti, destule moşii şi sate mânăstirii acesteia. Că multă credinţă şi evlavie avea împăratul către părintele Lazăr. Că, fiind surghiunit împăratul în Ostrovul Lisveei, Cuviosul a vestit, prin câţiva din ucenicii lui, cu trei ani mai înainte de înfăptuire, că împăratul va scăpa din surghiun şi că el va fi chemat a doua oară la împărăţie.

Deci, Sfântul, făcându-şi, la dreapta bisericii, un stâlp descoperit, s-a suit deasupra lui, hrănindu-se cu buruieni crude şi cu apă, şi aceasta o dată sau de două ori pe săptămână, purtând fiare şi vrednic de milă făcându-se, stând în gerul iernii şi în arşiţa zilei. Însă avea acoperământ de sus pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu, care sta deasupra capului său. Pentru aceasta, nici zăpadă, nici arsură nu se atingeau de creştetul său. Deci, a săvârşit şi minuni mari, şi învrednicindu-se de darul proorociei, şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul său. Iar fiii săi duhovniceşti cu lacrimi îl rugau pe el şi cereau ca să mai rămână încă în viaţă, spre mai mare folos şi spre sporirea lor. Şi, a cerut Cuviosul de la Născătoarea de Dumnezeu, cincisprezece ani adăogire vieţii sale şi şi-a câştigat cererea. Şi ucenicii erau cu numârul peste nouă sute şi, fiind plin de zile, a vieţuit şaptezeci şi doi de ani. Deci, săvârşindu-se şi anul al cincisprezecelea, ce i-a fost dat lui de Născătoarea de Dumnezeu, s-a mutat către Domnul. Iar Dumnezeu, precum naşterea lui, asemenea şi adormirea lui a slăvit-o cu izbitoare minune, strălucind adică stâlpul, cu dumnezeiască lumină, şi pe dinlăuntru şi pe dinafară, încât şi ucenicii care petreceau prin peşteri şi prin munţi, precum şi alţi pustnici, să afle de sfârşitul Cuviosului şi să-l jeleasca.

Deci, după ce au aflat că a murit părintele lor, fără să lase aşezământ înscris, şi mai mult se tânguiau şi plângeau cu lacrimi şi cu suspine, acestea zicând către Sfântul: “Cu adevărat, nu se va pogorâ trupul tău de pe stâlp, nici nu se va da îngropării, dacă nu vei lăsa nouă, fiilor tăi, vreo mângâiere”.

Iar mai vârtos decât toţi era întristat ucenicul care-l slujea, Grigore cu numele. Şi atunci a arătat Sfântul o prea mare minune. Că, în vremea când se tânguiau fiii săi, precum s-a zis, mortul cel fără suflare s-a arătat viu şi cu suflare şi băgând mâna în sân şi scoţând o hârtie, a dat-o ucenicilor săi şi, după aceasta, s-a făcut iarăşi fără suflare, ca şi mai înainte. Deci, citind ucenicii cele scrise, cu înspăimântare, dar şi cu bucurie, n-au aflat obişnuita iscălitură de mâna Cuviosului, la sfârşitul aşezământului. Drept aceea, iarăşi tânguindu-se către părintele lor, ziceau: “De nu vei adeveri hârtia cu iscălitura sfintei tale mâini, noi aici vom muri”. Iar Sfântul, ridicându-se iarăşi şi şezând, a săvârşit iscălitura, ţinând cu mâna sa condeiul; şi aşa a dat aşezământul fiilor săi, apoi iarăşi a adormit, umplând sufletele tuturor de mare mirare.

Iar sfintele lui moaşte cele vrednice de lumină, cinstindu-le după vrednicie, ucenicii lui cu slavoslovii, cu miruri şi cu făclii le-au aşezat în sicriul cel de mult preţ, aproape de stâlp, lucrând şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvin cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.