Luna noiembrie în 23 de zile: pomenirea Prea Cuviosului Părintele nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din ţinuturile Vâlcii

Acest fericit Părinte Antonie era de neam român şi a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credinţă, mergând de mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi. Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească, în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala şi asprimea vieţii mânăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa, încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.

Dorind să sporească nevoinţele sale, cu blagoslovenia egumenului mânăstirii, a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în Sfântul Munte Athos. Episcopul, cunoscându-l că este monah îmbunătăţit şi poate fi de folos multora aici, a stăruit ca el să rămână în ţară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru şi văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Episcopului Ilarion, şi cu agoniseala lui, a reînnoit sfântul lăcaş.

După multe nevoinţe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său, a ieşit din schit şi, cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică, într-o stâncă. Acolo, singur, a săpat o bisericuţă, în care s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul, însă i-a adus multe ispite şi supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea şi neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului, de toată noaptea, privegherile şi plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea sa era simplă şi numai cele de trebuinţă purta.

Pentru înfrânarea trupului, purta un brâu din lanţuri de fier, împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas, şi atunci numai pâine uscată şi apă, dar şi acelea cu măsură. Vin şi băutură ameţitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi, tot timpul, la rugăciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte, şi i-a spus în taină: “Sfârşitul mi s-a apropiat. După ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa pe care eu am săpat-o aici în piatră”.

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul.