Luna noiembrie în 17 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zaharia ciobotarul şi a lui Ioan

Un om oarecare, vestit în lucrurile lumeşti, cu numele Ioan, lepădând toate îndulcirile vieţii, ducea o viaţă smerită şi monahicească şi, îndeletnicindu-se cu fapte dumnezeieşti, se sârguia să placă numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea în rugăciuni şi cereri, năzuind şi sporind către fapte din cele mai înaintate şi mai mari, pe lângă toate celelalte sporiri ale lui, avea şi lucrul acesta nelipsit, că se ducea să privegheze toată noaptea la bisericile Domnului. De aceea, într-o noapte s-a dus la Biserica cea mare a Sfintei Sofii, ce se afla în Constantinopol şi, aflând uşile încuiate, fiind ostenit, a şezut acolo pe un scaun ce era aproape şi, şezând, îşi citea slujba, cu glas şoptit.

Şi, iată, s-a făcut o strălucire de lumină ce venea de undeva de afară şi, privind mai cu luare-aminte, a văzut un bărbat cucernic, care mergea în urma luminii aceleia. Deci, bucurându-se pentru acea vedere, lua aminte, mai bine voind să vadă ce are să facă omul acela. Şi, când a ajuns omul la porţile Bisericii Sfintei Sofii, care erau închise, şi-a plecat genunchii înaintea porţilor şi îndelung a facut o rugăciune, apoi a ridicat în sus mâinile şi, făcând semnul Sfintei Cruci pe porţi, iată, o minune: îndată ele s-au deschis de la sine, şi, împreună cu lumina, a intrat înlăuntru şi omul acela minunat. Şi, după ce a intrat în tindă, şi-a plecat iarăşi genunchii pe podea, la locul unde era zugrăvită deasupra Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, sculându-se, a deschis şi acolo porţile şi, ajungând la porţile cele frumoase de argint din pridvorul bisericii, a făcut şi acolo destulă rugăciune. Apoi, cu semnul crucii, le-a deschis şi pe acelea şi aşa a intrat în biserică, cu totul fiind luminat.

Deci, mergând în mijlocul bisericii, şi-a ridicat mâinile, cerând îndurare de la Dumnezeu, iar după ce şi-a isprăvit rugăciunea, s-a întors şi a trecut prin tinda Bisericii, iar porţile s-au încuiat singure, prin dumnezeiască lucrare, îndată ce el a ieşit afară. Deci, sta acel sfânt om Ioan şi căuta cu luare aminte unde va merge acel dumnezeiesc bărbat, după ieşirea din biserică. Şi, fiindcă acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit Ioan a-l urma, ca să afle unde se ascunde acest fel de scump mărgăritar al lui Dumnezeu. Şi abătându-se acela puţin din drumul drept, mergea spre calea cea pogorâtoare a Sfântului Mucenic Iulian şi, apropiindu-se de o prea micuţă casă şi bătând cu mâna în uşa, a strigat încet numele femeii ce era înlăuntru: “Maria!”. Şi aşa, a intrat înlăuntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a luat de la el şi între ei a pogorât noaptea întunecată.

Iar femeia acelui dumnezeiesc bărbat a aprins lumânarea din candelă şi a dus-o bărbatului ei. Însă el nu s-a culcat pe pat, nici şi-a odihnit trupul cu vreun alt chip, ci a început să lucreze, că era cizmar.

Atunci şi cel ce-i urma lui, vrednicul de pomenire Ioan, fără de sfială a intrat înlăuntrul casei şi, căzând la picioarele lui, le uda cu lacrimi şi, rugându-l pe el, zicea: “Nu ascunde de mine cine eşti şi care este înalta vieţuire prin care faci străine fapte pe care le-am văzut cu ochii mei, eu însumi”. Iar acel smerit vieţuitor zicea: “Iartă, bătrânule, pentru Domnul, eu sunt om păcătos şi nu am la viaţa mea nicio faptă bună, că cine sunt eu, nevrednicul? Sau de unde am învăţat eu vreo înaltă vieţuire, precum zici, de vreme ce sunt sărac şi mă aflu ostenitor în cel mai neînsemnat meşteşug. Te-ai înşelat, omule, te-ai înşelat şi părere ai văzut, nu adevărul”.

Atunci bătrânul a adus lacrimi peste lacrimi şi nu înceta a-l jura pe el cu numele lui Dumnezeu, ca să-i arate fapta bună cea mare a lui, şi zicea: “De n-ar fi fost lucrul dumnezeieştii Pronii, ca să se descopere viaţa ta ascunsă, cu adevărat nu m-aş fi învrednicit eu, cel mai mic, să fiu martor acestui fel de taină”. Deci, strâmtorat fiind de jurăminte, acel minunat bărbat s-a sculat de pe scaun şi, făcând mai întâi metanie bătrânulul, a început a zice aşa: “Bine, să ştii fratele meu, că pe pământ nicio altă ispravă n-am câştigat, decât să mă tăvălesc în noroi şi să mă întinez cu păcatele, cinstind mai mult desfătarea trupească. Iar după acestea, din bunătatea Dumnezeului meu, luând aminte la frica chinurilor ce vor să fie, după ce pe aceasta ce-o vezi am luat-o de femeie, n-am întinat curăţia trupurilor, ci amândoi cu unire păzim fecioria şi tăinuim aceasta, zicând că ea este stearpă. Şi, până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu noi păzim adevărata curăţie a sufletului şi a trupului, din dorinţa izbăvirii şi dragostea pentru Dumnezeul nostru. Voi adăuga încă şi alta, pentru lagământul jurământului: Bogăţia mea toată nu este mai multă, fără numai trei arginţi şi jumătate şi cu aceştia, cumpărând piei lucrez meşteşugul cizmăriei, şi câştigul pe care îl scot de acolo, îl despart în două: o parte, adică cea mai dreaptă şi de căpetenie o hărăzesc lui Hristos, împărţind-o la săraci, fraţii lui Hristos. Iar cealaltă parte, o cheltuiesc la trebuinţele noastre.

Şi aşa, pururea petrecând, mă închipui la înfricoşata judecată ce va să fie. Şi-mi aduc aminte de cercetarea cea înfricoşătoare ce au să-mi facă cumpliţii demoni”.

Iar Ioan, această povestire auzind-o, şi minunându-se de curata şi fericita viaţă a pururea pomenitului Zaharia (că aşa se numea) l-a prea lăudat pe el, apoi, binecuvântându-l, a ieşit din casa lui, cu mare bucurie. Apoi, s-a dus la casa unde găzduia, mulţumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a văzut. Iar fericitul Zaharia, cel ce cu adevărat nu avea mândrie, fugind de amăgirea slavei lumeşti, şi-a lăsat casa şi a fugit, rămânând cu desăvârşire necunoscut tuturor.