În al şaisprezecelea an al împărăției lui Diocleţian (301 după Hristos) a trimis Ermon, Patriarhul Ierusalimului, episcopi apostolici care să vestească și altor neamuri cuvântul lui Dumnezeu și să propovăduiască pe Hristos. Deci, doi din acești episcopi, Efrem și Vasilevs, au fost trimiși în țara Sciţilor, pe Efrem în părțile de la Dunăre, iar pe Vasilevs la Cherson (Crimeia).
Și intrând ei în Cherson și mult ostenind împreună, pe mulți din cei ce zăceau în întunericul închinării idolești, i-au adus la lumina credinței în Hristos. Iar, după o vreme, Sfântul Efrem, voind să meargă la sciţii de lângă Dunăre, a lăsat pe chersoneni în grija Sfântului Vasilevs. Și Efrem propovăduind și acolo, cu multă trudă și multe înfruntări, pe mulți i-a adus la Hristos. S-a ridicat, însă, împotriva lui, mulțimea necredincioșilor, învinuindu-l ca pe un stricător al vechilor obiceiuri, de la părinți. Și, prinzându-l, după destule chinuri și suferințe, i s-a tăiat capul în ziua de 7 martie.
Iar Sfântul Vasilevs, propovăduind neîncetat pocăința și calea cea dreaptă a mântuirii prin credință și prin fapte bune, a pornit mânia necredincioșilor. Și, prinzându-l, acei păgâni l-au bătut fără milă și l-au izgonit din cetate. Și, ducându-se el în munte, ședea într-o peșteră ce se numea Partenon, și se bucura cu duhul că s-a învrednicit a suferi pentru Hristos și se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, pentru întoarcerea lui între oameni. În cele din urmă, poporul dreptcredincios îl aduse, din nou, cu mare cinste, la scaunul său. Dar, minunile ce făcea și propovăduirea lui au adus un nou val de furie a necredincioșilor împotriva Sfântului episcop și, năvălind în casa lui, l-au luat și l-au târât pe ulițe și, călcându-l în picioare, l-au ucis tot în ziua de 7 martie.
Au venit apoi, în scaunul Chersonului, alți episcopi: Evghenie, Elpidie și Agatodor, care și ei au pus multă râvnă în propovăduirea dreptei credințe. Toți au primit cununa muceniciei, în aceeași zi de 7 martie, după multe chinuri îndurate cu bărbăție și cu tare credință.
Iar, după câțiva ani, a fost trimis, din Ierusalim, Episcopul Eterie, care, văzând sălbăticiunea poporului, s-a dus în Constantinopol și a vorbit cu împăratul despre dânșii, că atunci ocârmuia marele Constantin, împărăția romanilor (306-337). Și, luând cuvânt și sprijin de la împărat, a potolit furia necredincioșilor și a zidit, în cetatea Cherson, o preafrumoasă biserică. Și, venind din nou la Constantinopol, ca să dea seama împăratului de cele înfăptuite, Sfântul s-a îmbolnăvit pe cale și și-a dat sufletul, în insula Aas, unde a și fost îngropat. Și era, și acum, o zi de 7 martie.
Creștinii din Cherson au făcut deci, rugăminte către împărat și li s-a trimis un alt episcop, pe Sfântul Capiton și s-au bucurat credincioșii că, pe lângă iscusit propovăduitor, episcopul lor era și făcător de minuni. Deci, cu osteneli și cu ajutor de la Hristos, noul episcop a adus la credință pe toți necredincioșii din cetate și din împrejurimi. Iar, după o vreme, a voit Sfântul Capiton să meargă la Constantinopol, ca să ducă vestea cea bună a biruințelor credinței și în părțile Chersonului. S-a ridicat însă o năpraznică furtună pe mare, iar corabia, rătăcind drumul, a fost dusă spre gurile Niprului. Și, căzând în mâinile unor păgâni, au fost jefuiți și aruncați în mare toți cei din corabie, împreună cu episcopul lor. Și, astfel, s-a sfârșit, muceniceşte, Sfântul Capiton, la 22 ale lunii decembrie. Dar, Biserica Ortodoxă a rânduit ca toți acești episcopi, care s-au nevoit pentru răspândirea dreptei credințe în părțile de la Dunăre până la Cherson, să fie pomeniți la 7 martie, în fiecare an.