Luna martie în 19 zile: Întru această zi, Sfântul Mucenic Panharie

Când împărăţeau Diocletian și Maximian în Roma cea veche, toată lumea era plină de înșelăciunea idolească și tot cel ce se mărturisea creștin, se lipsea nu numai de toată averea sa, ci încă și de viață, după ce, mai întâi, suferea tot felul de chinuri. Deci, era atunci un oarecare, Panharie cu numele, din părțile Uzanilor, din Cetatea Vilapati, creștin din strămoșii săi, bărbat înalt de statură și frumos. Și, ducându-se la Roma, s-a împrietenit cu Diocleţian, datorită căruia a ajuns cel dintâi bărbat la curte și foarte mult era iubit de împărat, încât, pentru multa dragoste ce aveau între ei, Panharie – vai nouă, s-a lepădat de credința lui Hristos și s-a făcut de un cuget cu împăratul. Și a poruncit împăratul să ia Panharie, în fiecare an, de la împărăție, multe venituri, unele cu hrisoave, iar altele numai din poruncă împărătească, ca prin acestea să aibă tot câștigul și odihna.

Și, înștiințându-se de aceasta fericita sa maică, și sora lui, prin scrisoare, îl sfătuiau pe el să aibă, în pomenirea sa, frica de Dumnezeu, apoi, înfricoșata Judecată, și-i adevereau lui să cunoască ce fel de făgăduință le-a dat Hristos celor ce L-au cunoscut pe El și L-au mărturisit cu îndrăzneală înaintea împăraților și a domnilor, precum și, dimpotrivă, ce fel de osândă au luat cei ce au tăgăduit și s-au lepădat de Dumnezeirea Lui, ca să nu-i fie necunoscute aceste lucruri.

Pe lângă aceasta, i-au scris și cuvântul Domnului, ce zice: “Omul de va dobândi toată lumea și-și va pierde sufletul său, nu va afla răsplată, deopotrivă, cu paguba sufletului său”. Acest fel de scrisoare primind de la maica sa și citind-o Panharie, venindu-și în sine, a început a plânge și, aruncându-se la pământ, striga: “Miluiește-mă, Doamne, Atotțiitorule, și nu mă rușina pe mine, robul tău, înaintea îngerilor și a oamenilor. Ci, fie-Ți milă de mine, pentru mare îndurarea Ta”.

Deci, văzându-l pe el cineva din palat, plângând și rostind unele ca acestea, a vestit pe împărat. Și, mergând el de față, i-a zis împăratul: “Spune-mi, prea iubitule Panharie, au doar nazarinean ești?”. Zis-a Sfântul: “Nazarinean sunt, o împărate, și creștin”. Și împăratul i-a zis: “Leapădă-te de numirea aceasta, pentru dragostea mea cea către tine. Că știut să-ți fie, nu voi hotărî asupra ta moarte grabnică, până ce nu te voi topi mai întâi cu felurite chinuri”. Iar Sfântul i-a zis: “Eu, împărate, pentru că m-am făcut de un cuget cu tine până acum, mă cutremur și mă tem ca nu cumva venind foc din cer să mă ardă. Ci, de acum înainte, să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristosul meu, chiar dacă astăzi, sau după mulți ani, cu multe chinuri, precum zici tu, vei topi trupul meu”.

Atunci, fiind dezbrăcat Sfântul, l-au bătut cu vine de bou și, toată curtea fiind de față, a zis împăratul: “Știți că Panharie, marele dregător al împărăției, a căzut în credința galileenilor. Deci, spuneți-mi mie, ce îi voi face lui?”. Iar ei au zis lui: “Poruncește, împărate, ca el să fie bătut în piață, gol fiind, apoi să fie trimis la stăpânitorul din Nicomidia, spre a fi pedepsit acolo, de acela. Ca să nu ne facem și noi părtași la sângele lui, iubit ție fiindu-ți”. Deci, a plăcut sfatul acesta împăratului, că mult îl iubea pe el și nu voia să vadă moartea lui. Și, aducându-l pe el în piață, l-au bătut cumplit, apoi, dându-l ostașilor, împăratul a poruncit să se facă scrisorile către stăpânitorul din Nicomidia, în multe chipuri îndreptățind moartea Sfântului.

Și, mergând Sfântul la Nicomidia și înfățișându-se înaintea stăpânitorului, fiindcă era silit de acela la răspunsuri, a zis: “Iată, din împărătească poruncă, ai înțeles cine sunt; deci, dar, fă cele ce socotești, cu osârdie și fără frică”. Și, stăpânitorul a zis: “Cum îți este numele?”. Și, mucenicul a răspuns: “Panharie îmi este numele. Creștin am fost din strămoși și, amăgindu-mă de înșelăciunea împăratului, m-am făcut de un cuget cu el, rău socotind. Dar, îndreptându-mă, cu ajutorul lui Dumnezeu, de maica și de sora mea, m-am apropiat de Hristosul și Dumnezeul meu și, acum, mă grăbesc să mor pentru El, ca să șterg lepădarea de El, pe care am săvârșit-o”. Iar stăpânitorul i-a zis: “Lasă acestea ce zici și fă porunca împăratului; nu vreau ca pomenirea unui astfel de om, bine încuviințat și frumos ca tine, să se piardă de pe pământ”. Iar Sfântul i-a zis lui: “Această pierzare, ce zici, este vremelnică, dar pricinuitoare de veșnică viață, celor ce au ales-o pe ea, pentru Hristos”.

Deci, văzând neînduplecarea lui, stăpânitorul a dat hotărârea și, după ce și-a făcut rugăciunea, i s-a tăiat capul Mucenicului lui Hristos, Panharie, în 19 zile ale lui martie, în Nicomidia. Și așa a luat, fericitul, cununa muceniciei.