Luna martie în 18 zile: pomenirea celui dintre Sfinți Părintele nostru Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului (+ 386)

Acesta a fost din părțile Ierusalimului, născut pe vremea împărăției marelui Constantin, din părinţi dreptcredincioși. Avea doisprezece ani, când se ținea Sinodul de la Niceea (325) și, ca unul ce primise de la Hristos îndemânarea și darul propovăduirii tainelor lui Dumnezeu, a fost creștin. Era pe vremea când săpăturile poruncite de împăratul Constantin descopereau, la Ierusalim, locul Golgotei, Mormântul Domnului și Lemnul Sfintei Cruci a mântuirii noastre. Era vremea când împăratul ridica marea Biserică a Sfântului Mormânt și Biserica Învierii, vremea când Ierusalimul, păgânizat de romani, începea să fie din nou Maica credinței creștine.

În această Biserică a Învierii a slujit, ca preot în tinerețea sa, Sfântul Chiril, și tot aici, cu binecuvântarea Episcopului său Maxim, a rostit el vestitele Cateheze (Cuvântări) ce ne-au rămas de la el, pregătind pentru botez pe cei ce doreau să se încreștineze, în fiecare an, la Paști. Către anul 350, mutându-se la veșnica viață, Maxim, Episcopul Ierusalimului, a fost înălțat fericitul Chiril la episcopia Cetății Sfinte, învoindu-se la aceasta și Mitropolitul său, Acachie, din Cezareea Palestinei.

În anul următor, la 7 mai 351, a avut loc arătarea unui semn luminos pe cerul Ierusalimului, în chipul Sfintei Cruci, despre care lucru episcopul a înștiințat amănunțit pe Împăratul Constantin, dar, după aceasta, au început zile grele pentru dreapta credință. Împărații arieni Constantin și Valens, împreună cu episcopii arieni, îndeosebi cu Mitropolitul arian Acachie, au izbutit să-l scoată de două ori din scaun pe Sfântul Chiril, apărătorul dogmelor apostolești.

După mai bine de șaisprezece ani de surghiun, spre sfârșitul vieții, Sfântul Chiril s-a întors la episcopia sa. Om iubitor de pace, el căuta să vindece rănile dezbinărilor din episcopia sa, cu duhul cald și înțelegător al adevăraților părinți ai Bisericii. Îndemnurile lui sunt pline de măsură. Adevărata pocăință, după el, e schimbarea vieții și a obiceiurilor, și viața creștinului este o astfel de necurmată schimbare, ca să-l facă pe om să simtă în el îndemnul Duhului Sfânt. Încercările vieții l-au învățat că, fără iubire, adevărul este orb. Și așa, păstorindu-și cu dragoste turma sa și cu plăcere slujind lui Dumnezeu și pe semeni, și lăsând Bisericii zestrea prețioasă a celor 24 de cateheze și pilda vieții lui creștine, a răposat întru fericire, la anul 386, după ce luase parte la Sinodul Al Doilea a toată lumea, din Constantinopol, la anul 381, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Mare.