Luna martie în 17 zile: Pomenirea Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu (+411)

În vremea dreptcredinciosului împărat Honorius (395-423), a fost la Roma cea veche un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător la cârma împărăției, cu multă avere, mii de slugi și multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă și cu frica lui Dumnezeu: dar nu avea copii. Și erau oameni buni și darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau și pe săraci și în fiecare zi puneau trei mese în casa lor, sărmanilor, văduvelor, străinilor și bolnavilor. Și, adesea el se smerea înaintea lor, zicând: “Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”.

Deci, aducându-și Dumnezeu aminte de el, le-a dăruit rod pântecelui lor și au născut fiu și, veselindu-se, l-au botezat și i-au pus numele Alexie. Iar când s-a făcut mare, l-au dat pe el la învățătura cărții, și tânărul s-a făcut preaînțelept. Și cu cât înainta în viață, cu atât creștea în sufletul lui și dorința nemuririi și a vieții veșnice. De multe ori, se simțea răpit în altă lume, numai la gândul veșnicei fericiri. Toate bunătățile pământești i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei dulci nădăjduiri.

Drept aceea, și-a pus în mintea sa să se lepede de toate bunătățile cele de puțină vreme și trecătoare ale vieții de aici, și, așa, cu sufletul liber de ispite, să moştenească viața cea veșnică, dulcea desfătare a credinței în Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând, în taină, pe trupul său, o haină de păr, aspră. Asemenea, ca să nu-și supere familia, a primit să se căsătorească, dar chiar în noaptea nunții a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând însă din ale sale, aur și pietre scumpe din destul. Deci, a tocmit o corabie și, plecând, s-a ascuns departe, în părțile din răsărit ale împărăției, tocmai în cetatea Edesa, din Mesopotamia. Iar, dacă s-a închinat Chipului celui nefăcut de mână, trimis de Domnul Iisus lui Avgar, regele din Edesa, și-a petrecut cealaltă parte a vieții, necunoscut şi în sărăcie, vreme de șaptesprezece ani, locuind lângă Biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetate.

Și-a vândut, apoi, toate lucrurile de preț, ce luase de acasă și, împărțind la săraci aurul ce câștigase, s-a îmbrăcat în haine și mai sărace și s-a făcut pe sine ca unul din cei care cer milostenie, totdeauna postind, puțină pâine și apă gustând și împărtășindu-se în toate duminicile, cu dumnezeieștile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creștini, o împărțea cu ceilalți săraci mai bătrâni. Și avea totdeauna fața lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeiești gânduri îndeletnicindu-se, și atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veștejise frumusețea feței lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră, numai pielea și oasele i se vedeau și ajunsese de nerecunoscut. Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire, despre dânsul, printr-un vis; și un glas îl numea, pe Alexie, “Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, așa Duhul Sfânt odihnește peste dânsul, și că rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu. Și s-a știut atunci, de mulți, viața lui cea sfântă, și au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neștiind nimeni și, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat într-însa, gândind să petreacă în cetatea Sfântului Pavel, unde nu-l știa nimeni, în Tarsul Ciliciei.

Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare și corabia, purtându-se de valuri, a ajuns la Roma. Hotărât să petreacă în casa părinților săi ca un necunoscut, Sfântul a ieșit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de săraci și de străini. Și, fără să fie recunoscut, sub înfățișarea unui călător sărac, a căpătat învoirea de la dânsul, să i se facă o colibă chiar la porțile palatului și, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor. Și a petrecut, Sfântul, aici, multă vreme, alți șaptesprezece ani, batjocorit și umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt bun, un sfat înțelept și un braț oricând gata să-i ajute să-și poarte povara sărăciei lor.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, i s-a descoperit Sfântului, mai dinainte și ziua morții sale și și-a scris, atunci, Sfântul, toată viața sa, păstrând scrisoarea la sân. Iar, trecând pe acolo, ca din întâmplare, chiar în ziua când Sfântul Alexie și-a dat sfârșitul, împăratul Honorius a întrebat cine este săracul cel mort în uliță. Și, căutând printre zdrențele Sfântului, slujitorii împărătești au aflat în sânul lui scrisoarea, pe care au dat-o împăratului să o citească. Și s-au minunat toți, aflând viața înaltă și ascunsă a “Omului lui Dumnezeu”, și văzând cât de multe căi de sfințenie are Dumnezeu în lumea celor care ascultă de chemările Duhului Său.

Și s-a mutat la ceruri Sfântul Alexie la 17 martie, împărățind în Roma Honorius, în vremea lui Inochentie Episcopul Romei, iar la Constantinopol ținând împărăția Teodosie cel Tânăr, iar peste toți, stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Căruia Se cuvine slava în veci. Amin.