Luna martie în 14 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Benedict (+543)

  Cuviosul Benedict, care în limba noastră se tălmăcește “Binecuvântat”, era din pământul Italiei, din cetatea ce se chema Nursia, nu departe de Roma cea veche, unde se născuse din părinți dreptcredincioși și cu bună stare (480). Și era pe vremea când la Roma murise cel din urmă împărat al romanilor (476), iar în Italia stăpânea o căpetenie din popoarele năvălitoare, Odoacru. Și avea Sfântul Benedict și o soră ce se chema Scolastica, pomenită și ea în Sinaxarul sfinților.

Setos de cunoștințe, Sfântul Benedict, după învățătura din cetatea sa, a fost trimis de părinții săi, la școlile mai înalte de la Roma. Înspăimântat de viața plină de patimi a tinerilor din vremea lui care învățau carte, a părăsit lumea și pe părinții săi și s-a retras într-o peșteră, la Subiaco, unindu-se pe sine cu Dumnezeu, prin fapta bună, rugăciune și nevoință. Și, petrecând acolo, l-a văzut pe el un monah, anume Roman, de la o mânăstire apropiată, care l-a îndrumat, făcându-l monah și, la zile rânduite îi pogora de sus pâinea, cu o funie cu clopoțel, până în dreptul peșterii în care viețuia viteazul pustnic.

Deci așa, petrecând vreme de trei ani, Cuviosul Benedict n-a cunoscut pe nimeni, afară de fericitul Roman. Dar Dumnezeu a purtat de grijă, ca lumina cea mare a slujitorului Său să nu stea la întuneric, ci să fie pusă în sfeșnic și să lumineze toată lumea. A fost descoperit, mai întâi, de un preot din apropiere, printr-un vis, în ziua Învierii Domnului. L-au mai aflat apoi și niște păstori, care l-au făcut cunoscut, ca pe un om al lui Dumnezeu. Și a început să vină la dânsul mulțime de tineri, printre care tinerii ucenici Maur și Placid. Ei îi aduceau cele de trebuință pentru trup, iar el le da cele duhovnicești.

Împreună cu ei, Sfântul Benedict a înființat douăsprezece mânăstiri, cu câte doisprezece călugări în fiecare mânăstire. Și s-a îmbogățit Sfântul, cu puteri de la Dumnezeu, cu darurile facerii de minuni, de tămăduiri și de înainte vedere. Dar și duhul cel rău a ridicat ură și vorbire de rău împotriva omului lui Dumnezeu – mai întâi prin preotul Florentin. Cu darul lui Dumnezeu cel de mântuire, Sfântul a biruit însă pe duhul cel ispititor. Altădată, cuprins fiind de cumplite ispite trupești și, fiind acolo, aproape, urzici și spini, Sfântul s-a dezbrăcat și s-a aruncat între ele și, tăvălindu-se multă vreme și sângerându-și tot trupul și răbdând cu vitejie durerile, s-a izbăvit pentru totdeauna de acest gând; și, de aici înainte învăluindu-se inima lui de darul Duhului Sfânt, a dat și mai bogat rod de învățătură.

Tot o ispită de la cel rău a fost și paharul cu băutură otrăvită ce i s-a dat, și care s-a sfărâmat prin semnul Sfintei Cruci, pe când Sfântul Benedict era egumen într-o mânăstire străină, la Vicovaro. În urma acestor semne, el s-a mutat de la Subiaco, în Campania italiana, și s-a așezat la Monte Casino cu ucenicii săi (529). Din ruinele templului lui Apolo, ce se găseau acolo, Sfântul a zidit o mânăstire și două paraclise. Dar, în singurătatea de la Monte Casino, Sfântul a scris Rânduiala sa, pentru viața de mânăstire, care a fost ca un testament ce vădește trăirea lui duhovnicească și iscusința sa în orânduirea vieții de obște.

Pentru Sfântul Benedict, mănăstirea este o școală unde se învață a sluji pe Dumnezeu în tăcere, singurătate, smerenie și ascultare, în muncă și rugăciune, cu dreaptă socotire împărțite. Drept aceea, pravila lui a ajuns rânduiala care, mai târziu, a fost primită și urmată, un timp, de toți călugării din părțile Apusului. Trăind după legile ei, nenumărați ucenici ai Sfântului Benedict au lucrat, de-a lungul istoriei, cu osârdie, la luminarea popoarelor din Apus, iar ucenicii săi, călugării benedictini, trăiesc după rânduiala lui și astăzi.

Despre alte ale lui preaslăvite faceri de bine ne grăiește, pe larg, istoria lui, din care aflăm că a făcut multe feluri de minuni: morți înviind, de cele viitoare proorocind, pe oameni luminând și ajutând. Iar sfârșitul lui așa a fost: cu șase zile înainte de cinstita lui adormire, a poruncit să i se sape groapa și, îndată, s-a îmbolnăvit, cu fierbințeală mare care îi ardea trupul. Iar când a fost a șasea zi, a cerut ucenicilor săi să-l ridice și să-l ducă în biserică. Apoi, ducându-l acolo, s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Și, stând în mijlocul ucenicilor săi, ținut și rezemat, și-a ridicat mâinile la cer și, așa, căutând în sus și rugându-se, și-a dat sfântul său suflet. Era în vârstă de 63 de ani și petrecuse paisprezece ani la Monte Casino, când fericitul Benedict, care este socotit Patriarhul călugărilor din tot Apusul, s-a mutat la Domnul. Dumnezeului nostru, slavă!