Luna martie în 12 zile: pomenirea Sfântului Preacuvios Părintele nostru Teofan Mărturisitorul, egumenul din Singriania (+814)

Acest Sfânt Teofan a fost fiul marelui dregător Isac și al Teodatei, și se înrudea de-aproape cu împărații Leon Isaurul și Constantin Copronimul. Pierzând pe tatăl său, la vârsta de trei ani, a fost crescut de maica sa, la curtea rudei sale Constantin Copronim, măcar că, la curte bântuia în acea vreme erezia luptei împotriva Sfintelor icoane. Din iconomia lui Dumnezeu s-a aflat, însă, în preajma copilului, un slujitor temător de Dumnezeu și înțelept, care a purtat de grijă de sufletul lui, învăţându-l în taină calea dreptei credințe. Cu vorbirea acestuia și îndemnându-se de Duhul Sfânt, în tânărul Teofan se aprinse o mare dorință după întreaga înțelepciune a fecioreştii curății, dorind din tot sufletul chipul și viața monahicească.

Deci, după moartea mamei sale, silit fiind să se căsătorească, a descoperit, tot din iconomia lui Hristos, că și mireasa lui avea aceeași dorință ca și el. Și, în camera lor de nuntă, au făcut legământ în taină, să trăiască în curăție până se va ivi prilejul de a merge fiecare într-o mânăstire, ea în mânăstirea de fecioare, el în mânăstirea de călugări. Deci, trăind ei ca un frate cu o soră, în înfrânare și rugăciune de zi și de noapte, au început să împartă săracilor din foarte multa lor avere, iar, în fața lumii, el își împlinea feluritele lui îndatoriri, ca orice dregător împărătesc. Drept aceea, a ieșit poruncă de la împărat să meargă Teofan, ca ispravnic împărătesc, în părțile Cizicului, a cărui cetate atunci se zidea. Și, făcându-și el calea cu luntrea pe Râul Rindacos, s-a oprit la un loc foarte frumos, în munți, numit Singriania, plin de păduri, de schituri și de mânăstiri. Și mult plăcându-i acel loc, a coborât din luntre și l-a cercetat și i s-a arătat, în vis, că acolo își va petrece viața sa, ceea ce s-a întâmplat aievea.

Și se ducea adesea de la Cizic la Singriania, că nu era departe un loc de altul, cunoscând mulți părinți duhovnicești din acele mânăstiri. Deci, toate sfârșindu-le bine, s-a întors Teofan de la Cizic, la Constantinopol. Și murind împăratul Leon, precum și socrul lui Teofan, au devenit liberi amândoi, şi a mers cinstita lui mireasă Megalusia, luând numele de Irina, la o mânăstire din Insula Prinkipo, dăruind mânăstirii de acolo averi multe, iar Teofan, împărțind săracilor ce rămăsese din averea sa și oprind ceva aur, s-a dus la Singriania, unde, tunzându-și părul în monahicescul chip, a zidit o mânăstire, cu aurul ce-i rămăsese. Și, deprinzând el nevoințele monahicești, mulți veneau la dânsul, dorind să viețuiască împreună cu el, în mănăstirea întemeiată de el. Iar el ținea mânăstirea, scriind cărți, că era bun scriitor, câștigându-și hrana cu meșteșugul său.

Într-acele vremi stăpânind împărăteasa Irina, iar Sfântul Tarasie fiind Patriarh în Constantinopol, s-a adunat cel de-Al Şaptelea Sinod a toată lumea, de la Niceea (787), care a învățat dreapta credință a Sfintelor icoane. La acest Sinod, a fost chemat și Sfântul Teofan, arătându-i-se înalta cinste de care se bucura în Biserică și, acolo, Sfântul egumen a rostit atunci înțelepte cuvinte în cinstea Sfintelor icoane.

Deci, luând împărăția Leon Armeanul, acesta a tulburat, iarăși, Biserica, înnoind lupta împotriva icoanelor, chinuind, întemnițând și ucigând mulți creștini, pentru cinstirea icoanelor. Voind să tragă de partea sa pe Teofan, împăratul a căutat în toate chipurile să-l câștige: prin înfricoșări, făgăduințe și dese întemnițări. Toate, însă, s-au dovedit zadarnice. Deci, silindu-l în fiecare zi să se supună voii sale, și neputându-l pleca, l-a trimis în surghiun, în Insula Samotraciei. Dar exilul i-a adus și despărțirea sufletului de trup, că era singur, bătrân și bolnav. Și, numai douăzeci și trei de zile trăind în insulă, a răposat acolo, mergând la Domnul, cu cuviință și cu pace, într-o zi de 12 a lunii martie.