Acest preacuvios Xenofont era din Constantinopol, mare dregător al împărăţiei şi bogat în averile cele din afară. Dar era şi mai bogat în avuţiile cele dinlăuntru, adică, în dreapta credinţă şi în milostenie la săraci.
Soţia lui, Maria, îi urma întru toate, căutând să placă lui Dumnezeu. Şi aveau doi fii, Ioan şi Arcadie. Voind ei ca fiii lor să le fie moştenitori, nu numai ai averilor, ci şi ai vieţii lor înţelepte şi plăcute lui Dumnezeu, au trimis la şcoli pe amândoi feciorii, la cetatea Berit, din Fenicia – cetate vestită, în acea vreme, pentru învăţătura bunelor deprinderi şi pentru înalta ei şcoală de înţelepciune elinească.
Şi, plutind cei doi fii spre Fenicia, s-a stârnit deodată o groaznică furtună pe mare şi s-a sfărâmat corabia cu dânşii, încât nu se putea şti de a mai scăpat cineva cu viaţă. Deci, de aceasta înştiinţându-se, au purces şi Xenofont cu soţia sa, şi s-au dus să-şi caute feciorii. Şi mult s-au minunat îndureraţii părinţi, aflând după îndelungată căutare, printre călugării din Ierusalim, pe cei doi feciori ai lor.
Ca, drept mulţumită pentru dumnezeiasca lor izbăvire din valuri, cei doi feciori intraseră în mânăstire şi se făcuseră călugări. Şi multe lacrimi de bucurie au picurat din ochii tuturor celor patru, părinţi şi feciori, din această neaşteptată regăsire.
Deci, mult fericindu-şi feciorii, s-au făcut monahi şi Xenofont şi soţia sa Maria şi, mergând fiecare la mânăstirea sa, atâta au sporit în bunătăţile sufletului – şi ei şi fiii lor – încât s-au învrednicit că şi lucruri minunate a lucrat Dumnezeu printr-înşii. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.