Luna ianuarie în 19 zile: Pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Macarie pustnicul (+390) şi Macarie alexandrinul (+395)

Dintre aceştia, cel dintâi Macarie s-a născut în părţile de nord ale Egiptului, către anul 300, din părinţi creştini şi, din fragedă vârstă, s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, iar, la bătrâneţe, s-a făcut lăcaş Dumnezeiescului Duh.

Deci, în tinereţe, căsătorindu-se el şi murindu-i soţia şi părinţii, şi-a împărţit săracilor moştenirea părintească şi, aflând un monah bătrân venit din pustie la biserica din sat pentru Sfânta Împărtăşanie, Macarie, s-a făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah, petrecând în rugăciune, în hrană puţină şi în lucrul mâinilor, după obiceiul monahicesc.

Dar, cei din sat venind, l-au făcut, fără voia lui, preot, măcar că era tânăr. Deci, acest lucru făcându-se, a început Macarie o viaţă şi mai grea. Că venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniştea în pustie. Însă, mulţi cercetându-l pe dânsul acolo în pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur, departe de chilie, o peşteră, unde-şi petrecea vremea lui de linişte, fără să-l mai tulbure nimeni.

Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este de prisos a mai scrie, căci trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată. Că, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul, până aproape de moarte. Iar, fata, rămânând însărcinată şi neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Şi, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a fugit în pustiul Schitului. Şi, petrecând acolo mulţi ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie, că dorea să-l vadă, şi, primit fiind de dânsul cu dragoste, Macarie s-a făcut ucenic de aproape, povăţuit fiind de dânsul, iar Antonie i-a dăruit la moarte, toiagul său, ca moştenire.

Deci, către 40 de ani, a luat Macarie de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al proorociei şi s-a făcut îndrumător celor din schit. Şi, încă şi mai multă lume venind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea, fericitul Macarie, învăţături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare. Şi, din mila de oameni, a pus de s-a zidit în pustie o casă de oaspeţi, pentru străini şi bolnavi. Şi a proorocit, fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului pentru iubirea lui de argint, că luând fratele, până şi de la cei săraci, el ascundea arginţii şi nu se pocăia, pentru care s-a umplut de lepră. Şi l-a vindecat stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit şi patima.

Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Că, venind la dânsul un eretic stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor. Şi trăsese la răzvrătirea lui peste cinci sute de suflete, căci ereticul era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa Macarie a înviat un mort, care a trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete. Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor, de vânzarea în robie şi de năpastă.

Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpăţână de om uscată zăcând pe pământ. Şi întorcând-o cu toiagul, a auzit un glas dintr-însa, că este a unui slujitor la idoli, şi i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă, fiind cu totul cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot şi ei să se vadă puţin unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o uşurare.

Şi ne-a lăsat, acest Macarie, şi o carte cu cincizeci de cuvântări, de foarte mult folos duhovnicesc. Deci, cu daruri şi cu fapte dumnezeieşti, ca apostol al Domnului fiind împodobit, la dulci bătrâneţi şi-a primit fericitul sfârşit al vieţii sale şi s-a mutat la Dumnezeu, trăind nouăzeci de ani.

Celălalt Macarie a fost din Alexandria, născut pe la anul 310 şi era, numit “cel tânăr”, sau “alexandrinul”. Deci, fiind el în floarea vârstei, a fost atins de harul lui Dumnezeu şi s-a despărţit de lume, mergând în pustie, şi a petrecut acolo peste 60 de ani, ajungând la înalte bunătăţi şi semne mari. Şi, trăind el mai întâi în pustiul Tebaida, lângă dăscălii cei mari ai vieţii pustniceşti, s-a retras apoi în Egiptul de Jos şi avea câte o chilie în fiecare din cele trei părţi ale pustiului de acolo: şi la Schit, şi la Chilii şi la Nitria.

Şi şedea la Chilii, că vrednicia de preot acolo o primise. Şi se nevoia mult acest Macarie pentru dragostea Domnului, învăţând pe fraţi înfrânarea şi stăpânirea de sine până la nepătimire, rugăciunea şi dragostea de oameni, povăţuindu-i mai vârtos cu fapta şi cu chipul lui de viaţă. Că de auzea că a făcut cineva vreo faptă bună în pustie, se sârguia îndată să împlinească şi el fapta aceluia, cu tot dinadinsul. Deci, auzind el de tabenesioţii Mânăstirii Sfântului Pahomie, că tot Postul mare nu mănâncă bucate fierte la foc, şapte ani n-a mâncat fiertură, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate; iar altădată, fiind la Tabenesi, n-a mâncat nimic tot Postul mare, împletind tăcut coşniţe şi rogojini în fiecare zi. Încă, se lupta el să se stăpânească şi de somn şi n-a dormit, stând fără adăpost douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi. Şi ziua era ars de soarele pustiului, iar noaptea răbda răceala pustiei, chinuindu-se să nu doarmă. Dar, la urmă, a zis: “Pe cât am putut, am biruit somnul, dar firea de om, care are nevoie de somn, n-am putut-o birui şi m-am supus ei”.

Asemenea, fiind tulburat el oarecând de lupta cu desfrânarea, s-a dus în adâncul pustiei, într-un loc unde ţânţarii erau cât viespile, şi a stat acolo gol şase luni, fiind cumplit înţepat de ţânţari, încât i s-a umplut de băşici tot trupul. Iar după şase luni, întorcându-se la ai săi, numai după glas se mai cunoştea – că trupul lui se schimbase, fiind ca al leproşilor.

Dar iată, Dumnezeu face ca şi fiarele să cunoască pe aleşii Lui, căci stând acest Macarie, odată, şi, vorbind fraţilor cele de folos în ogradă, iată, o hienă, fiară sălbatică, având cu sine pe puiul ei orb, intrând, l-a aruncat la picioarele Sfântului. Iar el, luând puiul l-a binecuvântat şi, punând scuipat pe ochii lui, l-a făcut să vadă şi, luându-l hiena a ieşit afară. Iar, a doua zi de dimineaţă, grăbind, a dus ea fericitului o mare piele de oaie. Iar Sfântul a zis către ea: “Nu primesc din furtişag”. Deci ea, plecându-şi capul, a ieşit din ogradă, iar Sfântul a dat pielea, Sfintei Melania Romana, numind-o ea, darul hienei.

O altă întâmplare arată cum se petrecea în înfrânare, în unire şi în dragoste de fraţi, în obştea lui Macarie. Astfel, aducând cineva, odată, Cuviosului Macarie, să mănânce, un strugure frumos şi de curând cules, acesta, vrând să se biruiască pe sine, l-a trimis unui frate neputincios. Dar şi acela, negustând dintr-însul, în taină trimise, din dragoste, strugurele altui frate vecin. Dar şi acela, luând strugurele, făcu la fel şi făcând strugurele înconjorul fraţilor, ajunse din nou la Ava Macarie, negustând nimeni dintr-însul. Şi s-a minunat Macarie de unirea dintre fraţii săi şi, mulţumind lui Dumnezeu, n-a voit nici el să guste dintr-însul nicio boabă, poruncind unui frate să-l mănânce din ascultare.

Deci, auzind marele Antonie de bunătăţile acestui fericit Macarie, i-a trimis cuvânt, zicându-i: “Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine şi, de acum, vei fi moştean lucrărilor mele”. Şi aşa pustnicindu-se şi la adânci bătrâneţe ajungând, către anul 395, s-a mutat Macarie către Domnul.