Luna ianuarie în 18 zile: Pomenirea celor între Sfinţi, Părinţii noştri Atanasie şi Chiril, Patriarhii Alexandriei

Dintre aceştia, Sfântul Atanasie a trăit în zilele marelui împărat Constantin (306- 337) şi sub toţi împăraţii, până în vremea lui Valens împăratul (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi, după neam, mai mult egiptean decât grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor, care l-au călit pentru mărturisirea credinţei. A crescut învăţând carte în lumea Bisericii şi a poporului de care era iubit. Era numai diacon când, însoţind pe episcopul său, Sfântul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel Dintâi, de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie şi a cerut osândirea ereziei lui.
Şi s-a statornicit la Niceea învăţătura de totdeauna a Bisericii, că Iisus Domnul şi Mântuitorul lumii este Dumnezeu ascuns în om, Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl, şi nu o simplă făptură, cum zicea Arie, şi credinţa aceasta o mărturisim noi şi astăzi, când zicem Simbolul Credinţei, Simbol care atunci, la Niceea, a fost întocmit. Învăţătura aceasta este piatra de temelie a Creştinătăţii.
Ajuns episcop şi Patriarh în Alexandria, toată viaţa Sfântului Atanasie a fost o luptă contra ereziei lui Arie, şi o luptă pentru mărturisirea de credinţă de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure 5 izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei. A ţinut tot timpul legătura frăţească cu Sfântul Antonie şi cu monahii din Egipt şi, adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar când a fost izgonit în Apus, în Galia, în Iliric şi la Roma, a chemat tot Apusul la apărarea credinţei la Niceea, ca un străjer al Ortodoxiei, făcându-se una cu ea şi luptând pentru mărturisirea ei prin cuvânt, cu fapta, cu cărţile pe care le-a scris.
La 77 de ani, întors la scaunul său, după a 5-a izgonire, după 45 de ani de luptă, încununat de vrednicii şi de pătimiri pentru dreapta credinţă, Sfântul Atanasie, cu pace, a adormit în Domnul(373), iar Biserica, cinstindu-l ca pe un mare Părinte al Ortodoxiei, îl numără în ceata Sfinţilor ei.
Şi Sfântul Chiril a fost tot din Alexandria, însă în zilele binecuvântatului şi binecredinciosului împărat Teodosie cel Mic (403-450), fiind nepot lui Teofil, Patriarhul Alexandriei şi următor la scaunul acestuia (412). Şi era desăvârşit învăţat în cărţile Bisericii, în cărţile greceşti şi latineşti, mai ales era iscusit în filosofie şi în fapte bune. Deci, a strălucit mai vârtos între anii 420-433, fiind reazim şi ajutor celui de Al Treilea Sinod, ce s-a făcut la Efes (431), unde s-a condamnat învăţătura rău credinciosului Nestorie, care înţelegând greşit taina întrupării lui Dumnezeu, nu numai că nu cinstea pe Maica Domnului, ci mai vârtos, neîncetat, o defăima. Şi nevrând Nestorie să-şi cunoască rătăcirea lui, împăratul a hotărât adunarea celui de Al Treilea Sinod, la Efes. Drept, aceea, laolaltă cu toată credinţa creştinătăţii de totdeauna, Sfântul Chiril, împreună cu tot Sinodul celor peste două sute de episcopi adunaţi la Efes, au statornicit, contra lui Nestorie, dreapta învăţătură că Domnul Hristos este nu numai Om adevărat, dar şi Dumnezeu adevărat, şi, de aceea, Preacurata Fecioară Maria, care L-a născut, nu este numai o Născătoare de om sau de Hristos, cum învăţa Nestorie, ci merită numele de Născătoare de Dumnezeu după trup (nu după dumnezeire), ca una care a primit să dea trup de om lui Dumnezeu, ca una din care Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic a luat trupul Său de om, cu care a mântuit lumea. Ea este Născătoarea trupului lui Dumnezeu, şi nu Născătoarea trupului unui simplu om, şi trebuie cinstită după cuviinţă. Strălucind, deci, cu râvna aceasta a lui pentru dreapta cinstire a lui Hristos şi a Maicii Domnului în Biserică, atât la Sinod, cât şi prin cărţile pe care le-a scris, şi strălucind şi prin multe alte bunătăţi, Sfântul Patriarh Chiril din Alexandria a răposat, cu pace, în Domnul (în 444), la adânci bătrâneţi, Biserica numărându-l între marii Sfinţi Ierarhi şi Dascăli a toată creştinătatea.