Luna ianuarie în 17 zile: pomenirea Preacuviosului Părintele nostru Antonie cel Mare (+356)

Thursday 13 january 2022

Acesta era de neam egiptean, din satul Coma, de lângă vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus. S-a născut către 250, învăţând de la părinţii şi de la moşii săi credinţa în Hristos, şi a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian, ajungând până în zilele binecredinciosului împărat Constantin şi a feciorilor lui.
Şi văzând el viaţa cea pătimaşă a tinerilor ce învăţau carte, în vremea lui, n-a voit a merge la şcoli, şi ştia numai limba lui. Dar părinţii lui, oameni cu stare fiind ei, se îngrijeau de creşterea fiului lor, şi de sora lui, după luminile înţelepciunii creştineşti, fiind el foarte isteţ la minte şi priceput. Deci, n-avea douăzeci de ani când părinţii lui au răposat amândoi, lăsându-l pe Antonie moştenitor al unor averi mari. Şi intrând el odată în biserică, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul, tânărului bogat: ”Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mă” (Matei 19, 21). A fost ca şi când numai pentru dânsul s-a făcut citirea aceasta şi, întorcându-se acasă, a împărţit săracilor averile sale, neoprindu-şi pentru sine şi pentru sora lui decât cele de trebuinţă. Încredinţă apoi, pe sora lui, unor credincioase fecioare, iar el se făcu pustnic. Deci, la început, se povăţuia după viaţa pustnicilor din apropiere de satul lui, culegând de la toţi, ca o albină din flori, toată fapta bună, avându-şi chilia, şi el, tot lângă sat, întărindu-se în viaţa de pustie, în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni. Şi aşa se silea a urma lui Hristos, urmând tuturor. Şi era iubit de toţi din sat.
Dar, tânăr fiind, Antonie a început lupta cu trupul său şi a aprins vrăjmaşul întru el ispita dulceţilor desfrânării. Şi, arătând el atunci şi mai multă sârguinţă, s-a mutat mai departe, locuind în nişte morminte dintr-un cimitir păgânesc. Şi a slobozit vrăjmaşul, asupra lui, tot felul de năluciri, pofte şi năvăliri de fiare înspăimântătoare, aproape de deznădăjduire. Şi abia după multă vreme, a început a-i trimite lui Domnul raze de uşurare. “Unde erai, Doamne, când mă luptam?”. “Eram lângă tine şi te ajutam”, i-a răspuns Domnul. Şi, rugându-se, a simţit întărire. Şi era ca de 35 de ani.
Deci, simţind el, atunci, nevoie de linişte şi de singurătate, s-a suit la munte, într-o cetăţuie părăsită, în care, închizându-se, cineva îi aducea lui pâine uscată, de două ori pe an. Şi a petrecut aşa, în rugăciune şi pustnicie, douăzeci de ani. Şi a ieşit Antonie de acolo, învăţat de Dumnezeu. Şi a început a veni lumea la el. Şi s-a umplut pustia de colibe de monahi. Şi el le vorbea ca un dascăl, din Scripturi şi din singura lui iscusinţă, şi le zicea: “Nimic din lume să nu cinstiţi mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preţ veşnic: că puţin dai, şi însutit primeşti. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca şi cum am pieri, să îndrăznim şi să ne bucurăm ca nişte mântuiţi, că Dumnezeu e cu noi”. Şi altele asemenea.
Şi venind vremea prigoanelor lui Maximian, au coborât, de mai multe ori, şi fericitul Antonie cu ucenicii lui, la Alexandria, voind a mărturisi şi ei credinţa şi a întări pe cei ce pătimeau pentru Hristos, dar Dumnezeu l-a rânduit pe el să fie cruţat, Sfântul împărat Constantin dând pace creştinilor. Şi stând el în singurătate cu ucenicii, a început Dumnezeu a lucra vindecări minunate, prin el. Deci, văzându-se el risipit peste măsură de mulţimea de oameni, de bolnavi şi de monahi, s-a mutat în şi mai adâncă singurătate, într-un munte înalt.
Şi descoperiri i se arătau lui, cu darul lui Hristos. Iar din când în când se pogora la muntele cel de jos şi se întâlnea cu monahii şi cu oamenii din lume, care-l căutau. Şi mulţi se lepădau de lume şi se făceau monahi. Deci, a ajuns vestea despre el la împărăţie, şi Constantin Augustul şi feciorii lui doreau un cuvânt de la el. Iar el, răspunzându-le, îi ruga să fie iubitori de oameni, de dreptate şi de cei săraci. Şi tuturor le spunea: “Păziţi predania părinţilor şi credinţa cea dreaptă în Domnul Hristos!”.
Cu 15 ani înainte de sfârşitul său, fericitul Antonie a luat cu sine, în munte, pe doi din ucenicii săi: Macarie şi Plutin. Şi-i povăţuia, zicând: “Nu pierdeţi pustnicia, şi pomeniţi învăţătura şi sfătuirile mele!”. Şi a rânduit să dea Sfântului Atanasie din Alexandria haina sa, şi cojocul său fericitului Episcop Serapion, iar mormântul său nimeni să nu-l ştie.
Deci, trăind el o sută cinci ani, s-a mutat către Domnul. Şi viaţa lui a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunoştea pe Sfântul Antonie de aproape. Şi a ajuns, acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit în toată lumea, ca Patriarhul şi Dascălul cel adevărat al pustniciei creştineşti. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.