Luna ianuarie în 13 zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintele nostru Iacob, cel din Nisibe

Acesta a fost, după naştere şi creştere, din Nisibe – cetate din Mesopotamia – şi a fost mare dascăl al Bisericii Siriei. Şi, străbătând mai întâi învăţătura ştiinţei lumeşti, s-a desăvârşit apoi şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Şi, intrând el în viaţă şi văzând patimile de care sunt stăpâniţi oamenii din lume, că trăind în tulburare neîncetată n-au timp să mai ia seama la sine, s-a hotărât să petreacă o vreme în singurătate, să se întărească împotriva primejdiilor.

Şi, dorind viaţa cea paşnică şi liniştită, s-a suit pe vârfurile munţilor celor mai înalţi de acolo. Şi suferea vitejeşte, vara adică, arşiţa, iar iarna, gerul şi gheaţa, adăpostindu-se într-o peşteră. Şi hrana lui era din rădăcini şi ierburi de pădure, iar băutura, apă de izvor. Şi se îmbrăca cu o singură haină şi o mantie din piele de capră şi îşi întărea trupul, nevoindu-se mult în rugăciune, de care nu se despărţea niciodată, aducând neîncetat sufletului său, hrană duhovnicească.

Drept aceea, i s-a dat lui îndrăzneală către Dumnezeu, că vedea dinainte cele viitoare şi darul facerii de minuni a primit de la Duhul Sfânt. Deci cu toată grija lui ca să rămână ascuns, a fost descoperit şi a fost înălţat la scaunul de Episcop în Nisibe. Şi a pătimit pentru credinţă, pe vremea împărăţiei lui Maximin, apoi a osândit pe Arie, fiind de faţă la Sinodul de la Niceea, şi a scris cărţi multe împotriva rătăcirii lui, învăţând poporul dreapta credinţă.

Iar când Arie se sârguia în chip viclean să fie reprimit în Biserică şi cerea Fericitului să slujească împreună cu dânsul, cu rugăciunea Sfântului Iacob, Arie şi-a luat ca osândă o moarte spurcată, pentru viclenia lui. Sunt însă şi alte semne că Dumnezeu lucra prin el.

Aşa, odată, nişte cerşetori, prefăcându-se în chip de batjocură şi închipuind pe unul dintre ei că este mort, rugau pe Fericitul, care tocmai trecea pe acolo, să ia ceva de la el. Dar, când să împartă câştigul, pe cel ce se prefăcuse l-au găsit cu adevărat mort. Deci, înspăimântându-se ei, alergau din urmă, cerând iertare şi milă, iar Sfântul, milostivindu-se, cu rugăciunea sa, a înviat pe cel mort.

Tot aşa, pe vremea când Saporie, împăratul perşilor, a venit cu oaste multă să cuprindă cetatea Nisibe, fiind ea la hotarul stăpânirii romane, şi se gătea cu multe meşteşugiri să pătrundă înlăuntru, atunci Sfântul episcop al cetăţii, doar arătându-se pe ziduri, i-a pus pe fugă pe perşi, stârnind cu rugăciunea sa un nor de muşte şi de ţânţari, care s-au războit cu ei. Căci pornindu-se muştele şi ţânţarii cu furie, şi înţepându-i pe ei, caii şi elefanţii rupeau legăturile şi o luau la fugă. Şi aceasta văzând, împăratul era cuprins de nedumerire şi s-a întors fără izbândă la ale sale. Şi, cu adevărat minune a fost, că atâta oaste a fost biruită de nişte mici fiinţe din văzduh.

Deci, în astfel de lucrări vieţuind, ajungând la adânci bătrâneţe, dumnezeiescul Iacob s-a odihnit, mutându-se la Domnul.