Luna februarie în 9 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Nichifor (+260)

Sfântul Nichifor era din Antiohia cea mare a Siriei şi era, atunci, în cetate, şi un preot, anume Saprichie. Amândoi atât de mare prieteşug şi dragoste aveau între ei, încât mulţi îi socoteau pe ei că sunt fraţi de o mamă. Şi, vieţuind ei multă vreme într-o iubire şi prietenie ca aceasta, au stârnit invidia vrăjmaşilor şi, semănând între dânşii neghină şi ură, atâta vrajbă şi ceartă a fost între ei, încât şi pe drumuri de se vedeau, se ocoleau unul pe altul.

Iar, după multă vreme, în vrajbă şi în ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, Nichifor a văzut că greşise faţă de prietenul şi preotul său. Îl cuprinse părerea de rău şi, mărturisindu-şi vina, a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el să ierte pe cel ce se pocăieşte şi să fie pace. Dar acesta, încă mânios fiind, alungă cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Şi, iarăşi, Nichifor a trimis pe alţi prieteni, cu rugăminte de împăcare. Iar preotul nici nu voia să-i asculte. Ci, învârtoşindu-şi inima, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului, Care a zis: “Iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37); şi iarăşi: “Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Matei 5 23,24); de asemenea: “De nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din Ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 26).

Deci, văzând Nichifor că Saprichie preotul n-a primit pe mijlocitorii săi, a mers el însuşi la el şi, căzând la picioarele lui, îi zicea: “Iartă-mă părinte, pentru Domnul, iartă-mă”. Iar Saprichie nici să caute la dânsul nu voia, el, care dator era ca pe fratele său şi mai înainte de rugăminte să-l ierte, ca unul ce era creştin şi preot. Şi s-a dus de la dânsul Nichifor, ruşinat şi necâştigând iertare.

În acea vreme, s-a pornit în Antiohia, fără de veste, prigonire mare asupra creştinilor, că era pe vremea împărăţiei lui Valerian şi a lui Galeriu. Şi a fost prins şi Saprichie şi l-au dus înaintea dregătorului şi l-au întrebat pe acesta: “Cum îţi este numele tău?”. Iar el a răspuns: “Saprichie mă cheamă”. Zis-a, dregătorul: “De ce neam eşti?”. Răspuns-a Saprichie: “Creştin sunt”. Grăit-a dregătorul: “Oare eşti cleric?”. Răspuns-a Saprichie: “Preot sunt”. Zis-a dregătorul: “Împăraţii noştri, stăpânii ţărilor acestora şi ai hotarelor Romei, Valerian şi Galeriu, au poruncit ca cei ce se numesc a fi creştini, să aducă jertfă zeilor celor fără de moarte. Iar dacă cineva, defăimând, va lepăda porunca împărătească, să ştie unul ca acela că, după multe chinuri, osândit va fi la cea mai grea moarte”. Iar Saprichie, stând înaintea dregătorului, a zis: “Noi creştinii, stăpâne, pe Hristos Îl avem Dumnezeu, că Acela Unul este Împăratul-Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, al mării şi al celor ce sunt într-însa, iar toţi dumnezeii păgânilor sunt draci sortiţi să piară de pe faţa pământului, fiind făcuţi de mâini omeneşti şi neputând să ajute nimănui”.

Şi a poruncit, atunci, dregătorul să fie dat la chinuri, fără de milă. Şi, mult fiind chinuit, Saprichie toate le-a răbdat cu bărbăţie. Şi, văzându-l pe el neplecat, dregătorul a dat asupra lui poruncă de moarte, zicând: “Saprichie preotul, cel ce a defăimat împărăteştile porunci, nevrând să aducă jertfă zeilor fără de moarte, cu sabia poruncim să i se taie capul”. Şi, auzind fericitul Nichifor că Saprichie este în drum spre tăiere şi spre cerească cunună, i-a ieşit, alergând, în cale, şi s-a aruncat la picioarele lui, zicând: “Mucenice al lui Hristos, iartă-mă, că ţi-am greşit ţie”. Iar acela nu i-a răspuns, fiind inima lui cuprinsă de drăceasca răutate. Şi Sfântul Nichifor, de mai multe ori i-a ieşit în cale, acelaşi lucru rugându-se. Iar Saprichie, de ură orbindu-se, împietrit la inimă petrecea, nevrând nicidecum să-l ierte pe el, şi niciun cuvânt n-a zis către fratele ce se ruga de el, cât şi călăii se mirau de împietrirea lui. Şi sosind la locul unde avea să fie tăiat Saprichie, iarăşi a zis, către dânsul, Sfântul Nichifor: “Rogu-mă ţie, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ce ţi-am greşit ţie ca un om”.

Acestea şi altele asemenea, grăind Nichifor, împietritul la inimă Saprichie nu l-a ascultat, ci şi-a închis urechile inimii sale, ca o aspidă surdă. Pentru aceea, Dumnezeu, de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cuvintele Lui din Evanghelie: “Iertaţi şi veţi fi iertaţi”(Luca 6, 37), a luat darul Său de la Saprichie şi, îndată, acela a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită lui. Deci, când i-au zis lui slujitorii, pleacă-ţi genunchii, să ţi se taie capul, Saprichie a zis către dânşii: “Pentru ce voiţi să mă tăiaţi?”. Zis-au, lui, aceia: “Pentru că n-ai voit să aduci jertfă zeilor şi ai defăimat porunca împăraţilor, pentru Un Om ce se zice Hristos”. Iar ticălosul Saprichie a zis către dânşii: “Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii”. Aşa l-a orbit ura, că de la darul lui Dumnezeu s-a depărtat.

Deci, auzind Nichifor aceste ticăloase cuvinte ale lui Saprichie, s-a rugat de el cu lacrimi, zicând: “Să nu faci aceasta, o, frate iubite, să nu o faci, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, nu pierde cununa cea cerească. Iată, lângă uşă stă stăpânul Hristos, nu pierde răsplata pentru care atât te-ai ostenit”. Iar Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sârguia spre pierzania cea veşnică, lepădând viaţa cea nesfârşită. Şi, căzând astfel Saprichie cu totul din sfânta credinţă şi de la Hristos, Adevăratul Dumnezeu, a început Sfântul Nichifor a striga cu mare glas către slujitori: “Eu sunt creştin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos; deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiaţi-mă”. Şi n-au cutezat slujitorii să-l ucidă fără porunca dregătorului. Deci, alergând unul şi înştiinţându-l, acesta a poruncit ca pe Saprichie să lase liber, iar pe Nichifor să-l taie cu sabia. Şi aşa a fost tăiat, pentru Hristos, capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile, ale lui februarie, luând cununa biruinţei din dreapta Lui şi stând înaintea Lui, în ceata Sfinţilor Mucenici, celor ce cinstesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul din Treime Dumnezeu, Căruia Se cuvin cinstea şi închinăciunea, slava şi stăpânirea în veci. Amin.