Luna februarie în 13 zile: pomenirea Preacuviosului Părintele nostru Martinian

Acesta a fost din Cezareea Palestinei şi a trăit pe vremea împărăției lui Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361). Încă de pe când era de 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras către sihăstrie, locuind într-o peşteră de pe Muntele Corabiei, din apropierea cetății, şi ducând o viaţă pustnicească de osteneală, înfrânare şi de rugăciune. Şi așa trăind vreme de 25 ani, s-a dus vestea în tot ținutul, până departe, de faptele şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, că primise de la Hristos până şi darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfătuirile lui cele înțelepte.

Deci, între alte ispitiri, a îngăduit Dumnezeu, în viaţa Sfântului, şi o diavolească ispitire ca aceasta. Că, auzind o femeie desfrânată, anume Zoe, cuvintele de laudă ce se spuneau de către oamenii din Cezareea, despre viaţa Sfântului, a zis către dânșii: „Pentru ce găsiți vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele viețuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are luptă cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci de voi merge eu la dânsul şi, fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este, cu adevărat, om fără prihană”.

Deci, s-a îmbrăcat ea în haine sărăcăcioase a luat într-o traistă hainele ei cele luminoase și, ieșind din cetate, s-a dus la acel munte unde era Sfântul. Iar dacă a înserat, a început vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea. Și s-a apropiat femeia de chilia Sfântului și a început a plânge, ca și când s-ar fi rătăcit și ca și când ar mânca-o fiarele, de-ar rămâne afară. Deci, se ruga de Sfântul, să o primească în chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, văzând că este cu neputință a o lăsa afară, a primit-o înlăuntru, iar el s-a dus în încăperea din fundul chiliei. Iar când a fost dimineață, văzând-o Sfântul schimbată la haine și împodobită, a întrebat-o: „Cine ești și la ce ai venit?”. Iar ea, fără de rușine, a zis: „Pentru tine”. Și îndată a început a defăima viața monahilor, care îndeamnă pe creștini să fugă de însoțirea cu femei, și, zicând că însoțirea cu femei nu împiedică evlavia și adăugând că toți drepții Legii Vechi au fost căsătoriți. Deci, cu vorbe ca acestea, nerușinata îl îndemna la păcat. Iar Cuviosul, ascultând-o, se învoia puțin câte puțin, în inima sa, și cuprins fiind cu brațele și cu limba ei cea amăgitoare, sta aproape să cadă. Dar era ceasul când credincioșii aveau obiceiul să vină la el pentru binecuvântare. Și, nevoind el să fie prins asupra păcatului, a ieșit afară din chilie să-i întâmpine. Și, fiind afară, darul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul. Și, adunând multe găteje și aprinzându-le în chilie, a sărit în mijlocul lor, dojenindu-se pe sine și zicându-și: „De vei putea, Martiniene, să rabzi focul gheenei, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul. Dar cum vei răbda focul cel veșnic, dacă pe acesta nu-l poți răbda?”.

Și așa, arzându-se pe sine, și-a smerit sălbăticia trupului. Și s-a cutremurat desfrânata și îndată a înțeles greutatea păcatului. Și, cerând iertare, se ruga de Sfântul s-o îndrepte și pe ea pe calea mântuirii. Iar el, înţelepţind-o, a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula, din Bethleem, unde s-a făcut monahie.

Deci, vindecându-se de rănile focului și înțelegând că lupta cu ispitele trupești cere să fugi din fața lor, Sfântul a mers la mare. Și, învoindu-se cu un corăbier, și-a părăsit chilia și s-a mutat pe o mică insulă, de piatră, foarte departe, în mijlocul mării, încât nu se vedea nicidecum uscatul. Și îi aducea corăbierul, de două sau trei ori pe an, pâine și apă și ramuri de finic, pentru împletiturile cu care își plătea puțina hrană ce i se aducea. Și, trăind așa zece ani, în multă liniște, a trebuit să plece şi de acolo. Că, ridicându-se furtună pe mare, o corabie s-a spart de o stâncă, înecându-se toți cei care se aflau într-însa. Și n-a scăpat nimeni, în afară de o fată ce se ținea de o scândură. Aceasta, văzând pe Sfântul, îi cerea ajutor. Și cuviosul scoțând-o din mare, deasupra pe piatră, îndată a lăsat fetei hrana și adăpostul său, iar el, zicându-și: „Fugi Martiniene, să nu te ajungă ispita”, s-a aruncat în valuri, și sprijinit de niște delfini, a ieșit la uscat.

Dar acum era în mare nedumerire, în ce chip să-și petreacă cealaltă rămășiță a vieții lui. I s-a descoperit că nu se va izbăvi de ispite, decât pribegind din loc în loc până la sfârșitul vieții. Deci, pornind în pribegie și străbătând multe cetăți, a sosit și la Atena și, intrând în biserica cea mare de-acolo, s-a întins pe pământ și, de față fiind episcopul cetății, Sfântul și-a dat în mâna lui Dumnezeu sufletul său de mare nevoitor și mucenic al vieţii curate. Și, se spune că și cele două femei, Zoe și Fotina, și-au săvârșit viața, dobândind de la Duhul Sfânt, semnele sfințeniei. Dumnezeului nostru, slavă!