Luna decembrie în 5 zile: pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Carion monahul şi a lui Zaharia, fiul său (sec. IV)

Era un oarecare bărbat în Egipt, cu numele Carion. Acesta avea doi copii, pe care, lăsându-i femeii sale, s-a dus în Schit şi s-a făcut călugăr. Şi după câtăva vreme, făcându-se foamete în Egipt, femeia lui, supărându-se de lipsuri, s-a dus la Schit, aducând cu sine şi pe copiii săi. Şi era unul parte bărbătească, cu numele Zaharia, iar altul parte femeiască. Şi a şezut sub un copac la mal, la izvor. Că acest fel de obicei era la Schit, dacă venea vreo femeie şi vrea să vorbească cu vreun monah, apoi, de departe, de peste pârău, vorbeau unul cu altul. Deci, şi acea femeie, de peste pârău a zis către Carion: “Iată, tu te-ai făcut monah şi acum este foamete mare; cine va hrăni pe copiii tăi?”. Zis-a Carion către femeie: “Ia-ţi tie partea cea femeiască şi te du, iar mie să-mi rămână partea cea bărbătească”.

Şi, luând Carion pe Zaharia, copilul, îl hrănea pe el în Schit, toţi ştiind că este fiul lui. Iar după ce a crescut pruncul, s-a făcut între monahi cârtire pentru dânsul. Şi, auzind, Carion a zis lui Zaharia: “Scoală-te şi ieşi de aici, pentru că părinţii cârtesc asupra mea pentru tine”. Iar Zaharia a zis lui: “Fiul tău sunt şi unde mă voi duce de la tine?”. Deci, s-au sculat amândoi, Carion tatăl, cu fiul său, şi s-au dus în Tebaida, şi, luându-şi chilie, au şezut puţine zile; ci şi acolo s-a făcut cârtire pentru dânşii şi iarăşi au venit în Schit, însă nu încetau a cârti fraţii pentru dânsul.

Atunci Zaharia s-a dus la un iezer ce era vătămător şi s-a scufundat până la nări şi, stând aşa un ceas într-însul, s-a făcut ca un lepros, cât abia l-a cunoscut tatăl său. Dar când a venit către Sfânta Împărtăşanie, a descoperit Sfântul Isidor, preotul, cele pentru Zaharia, şi a zis către el: “Fiule, în Duminica cea trecută ai venit şi te-ai împărtăşit ca un om, iar acum eşti ca un înger”.

Iar când Carion era să se mute către Dumnezeu, a zis către fraţi: “Multe osteneli am făcut, nevoindu-mă mai mult decât fiul meu Zaharia, ci n-am putut ajunge la măsura lui, pentru smerenia şi tăcerea lui”. Şi aşa s-a mutat bătrânul.

După acestea, a zis părintele Moisi către Zaharia: “Spune-mi mie ce voi face ca să mă mântuiesc?”. Şi auzind aceasta, Zaharia s-a aruncat la picioarele lui, zicând: “Tu pe mine mă întrebi, părinte?”. Zis-a lui bătrânul: “Crede-mă, fiule Zaharia, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se peste tine şi de aceea te-am întrebat pe tine”. Atunci Zaharia, luându-şi culionul din capul său, l-a pus pe el sub picioare şi călcându-l pe el a zis: “De nu se va sfărâma omul aşa, nu poate să fie monah”.

Iar când Zaharia era să se sfârşească, l-a întrebat pe el Moisi, zicând: “Ce vezi, frate?”. Iar el a răspuns: “Dar, oare, nu este mai bine a tăcea, părinte?”. Zis-a Moisi: “Aşa, fiule, taci”. Şi chiar în ceasul despărţirii lui, şezând ava Isidor lângă dânsul, a căutat la Cer şi a zis: “Bucură-te fiul meu Zaharia, că ţi s-a deschis ţie poarta Împărăţiei Cerului”. Şi atunci şi-a dat Zaharia sufletul său, în mâna lui Dumnezeu. Şi l-au îngropat cu cinstiţii părinţi, în Schit.