În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457) – dreptcredinciosul împărat – adică în anii patru sute cincizeci şi patru, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Şi, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinţii săi, şi-a împărţit averea la săraci şi zidind o biserică, cu hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în linişte acolo, împreună cu alţi zece monahi.
Deci, fiindcă s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit Episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, şi-a aşezat lucrurile eparhiei sale şi a săvârşit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, şi, ajungând la Sfintele Locuri şi, închinandu-se, s-a dus în Lavra Sfântului Sava. Deci l-a primit pe el Sfântul Sava, fără a-l cunoaşte cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, şi vrând să cerce el ascultarea şi răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie.
Şi, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiască în linişte, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva şi fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sâmbăta şi Duminica l-a orânduit pe el să meargă la obsteştile slujbe, ca să cânte împreună şi să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi.
Deci, văzându-l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la Preafericitul Patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către Patriarh: “Lasă puţin, stăpâne, că trebuie, mai întâi, să cunoşti faptele mele şi, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se va părea ţie”. Deci, mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine, Cuviosul, la picioarele Patriarhului, rugându-l pe el să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar Patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit el că a fost Episcop al Coloniei, s-a înspăimântat şi a zis către fericitul Sava: “Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot”.
Acest Cuvios, umblând odată pe cale şi ostenind, a leşinat. După aceea, făcând, rugaciune, a fost răpit în văzduh şi s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile depărtare de locul acela.
Cândva, au venit perşii şi au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi, mergând şi la chilia Cuviosului acestuia, să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neaşteptate un leu, care a gonit pe barbari, şi chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată.
Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine şi pe un altul răucredincios, adică, pe un monifizit şi, cerând creştinul să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: “Ţie, ca unui drept-credincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea, până nu se va întoarce de la eresul lui Sever”.
Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela, s-a înspăimântat de darul Sfântului, de mai-înainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut şi a leşinat. Apoi, târziu, viindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l înveţe ce să facă. Iară Sfântul, ridicându-l pe el şi învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de soborniceasca Biserică şi, înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Deci, după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugaciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.
Preacuviosul Ioan a fost sfinţit episcop, când era de douazeci şi opt de ani, şi pe scaunul său a strălucit zece ani.
Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în Lavra Sfântului Sava doisprezece ani, iar în pustie ani patruzeci şi opt. Deci, toţi anii vieţii sale au fost o sută patru. Şi aşa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
