Luna decembrie în 24 de zile: pomenirea Preacuvioasei Muceniţe Evghenia (Eugenia, +1262)

Această Sfântă Evghenia s-a născut şi a crescut în Roma cea veche, din părinţi păgâni cu credinţa, anume Filip şi Evghenia. Tatăl său, Filip, s-a învrednicit a primi o slujbă împărătească în ţara Egiptului. Deci, a plecat acolo cu toată familia sa. Iar Evghenia, fiica lor, furişându-se, a fugit de la părinţii ei într-o noapte, în taină, numai cu două slugi şi, îmbrăcându-se bărbăteşte, a mers la un episcop şi, luând dumnezeiescul Botez şi tăindu-şi părul, şi-a pus numele Evghenie şi, plecând foarte de noapte, s-a dus la mânăstire.

Şi petrecea acolo cu tot felul de bunătăţi: cu osteneli, cu trude şi cu nevoinţe şi cu şederea de toată noaptea la rugăciune. Şi atât a strălucit ca un mare luminător, încât a rugat-o soborul mănăstirii, când s-a întâmplat de a murit egumenul, să ocârmuiască şi să ia grija mănăstirii asupra ei. Iar, ea, smerindu-se de cuvintele lor, nu voia, dar mai pe urmă, fiind silită, a primit. Ci cuvântul şi lauda nu fiecum i-au fost, ci adevărul l-a arătat pe Evghenie mare şi luminat între toţi, că şi faţa şi mintea lui atrăgeau pe toţi în chip minunat, ca magnetul pe fier, spre câştigarea bunătăţilor celor duhovniceşti. Iar o femeie bogată, anume Melantia, ce se tâlcuieşte Negreală, neagră cu adevărat şi la suflet, dacă l-a văzut pe Evghenie din fire frumos, a fost cuprinsă de mare dragoste la vederea lui. Şi, găsind o mincinoasă şi deşartă pricină, că are o boală îndelungată şi vrea să i-o spună în taină, că nu este alt chip a se izbăvi de boala ei, Evghenie, milostivindu-se cu inima şi încrezându-se, din nevinovăţie, în viclenele şi amăgitoarele cuvinte ale Melantiei, s-a plecat şi a mers la casa ei, necunoscând vicleşugul. Şi, crezând că este bolnavă a şezut lângă patul celei ce bolea nu de boală, ci de poftă trupească.

Şi, căutând Melantia la faţa Evgheniei, n-a putut tăinui mai mult focul poftei cel ce se ascundea în lăuntrul ei, şi a început a grăi cuvinte de desfrânare: “Cu nesuferită poftă, şi cu nemăsurată dragoste sunt cuprinsă pentru tine”. Acestea şi mai multe zicând Melantia, cuvioasa Evghenia se ruşina de neruşinarea acelei femei şi i-a răspuns ei groaznic: “Taci, o, muiere, taci şi nu încerca a ne vătăma pe noi cu otrava balaurului celui vechi, că văd că te-ai gătit, pe tine, mare locaş diavolului. Depărtează-te, ispititoareo, de la slugile lui Dumnezeu”.

Acestea şi mai multe îi zicea. Iar Melantia, umplându-se de nespusă ruşine şi de mânie, s-a dus în cetate şi, mergând la prefect, îl pâra pe Evghenie egumenul. Şi zicea: “Minunatul egumen de la cutare mânăstire, amăgind cu cuvinte înşelătoare pe femeile curate, a venit şi la mine, fiind el îndrăzneţ şi “neruşinat păcătos”. Iar prefect în anul acela era chiar tatăl Sfintei Evghenia. Deci, fiind el judecător în cetate, dacă a auzit aceasta, minunându-se foarte, îndată a trimis la mânăstire, poruncind să aducă la judecată pe Evghenie, ca pe un egumen ce era, şi pe călugării legaţi, ca pe nişte vinovaţi şi mincinoşi slujitori, sau, mai vârtos a zice, ca pe nişte răufăcători, ca să stea de faţă şi să răspundă.

Deci, dacă au fost scoase la judecată şi mănăstirea şi cetatea, a început a grăi Melantia, ocărând pe minunatul acela egumen şi batjocorindu-l şi învinuidu-l cu multe cuvinte. Şi, cu îndrăznire strigând către toţi şi arătându-l prietenilor ei cu degetul, ca pe un slujitor spurcat, şi pe cei ce erau sub ascultarea lui, ca pe nişte desfrânaţi, zicea: “Ascultaţi toţi, că adevărul vă grăiesc!”. Atunci Evghenie, îndată rupându-şi haina lui, a zis către cei ce erau de faţă, cu multă îndrăznire: “S-ar cădea nouă să vă mulţumim şi să suferim şi ocări şi batjocuri şi chinuri pe trup, dar ca să nu se facă de râs chipul călugăresc ce purtăm, iată, eu sunt femeie în fire, fiică de prefect şi judecător tatăl meu iubit, iar doamna lui îmi este mama care m-a născut. Şi aceştia îmi sunt fraţi, că nu le voi zice slugi.

Acestea zicând buna Evghenia, toţi s-au minunat. Şi, fiecare se mira, văzând în ce chip a pedepsit Dumnezeu, cu dumnezeiască judecată, viclenia Melantiei. Deci, tatăl Evgheniei, îndată lăsând slava, bogăţia şi strălucirea lumească, s-a botezat şi s-a făcut păstor credincios cetăţii, încheindu-şi viaţa cu mucenicie, că a fost omorât cu sabia de necredincioşi, şi s-a dus la veselia cereştilor lăcaşuri.

Iar maica sa, numaidecât lăsând ţara cea străină a Alexandriei, s-a întors la moşia ei din Roma. Şi, ieşind poruncă împărătească, în vremea prigoanei lui Galeriu, să se aducă jertfă la idoli, şi-a mărturisit credinţa şi a fost dată morţii.

Cât despre Evghenia, care atâta strălucise de faţă cu toţi, din dorul ei cel mare către Hristos, i-au legat de grumaji o piatră mare şi au aruncat-o în apă şi, ieşind ea sănătoasă, i-au tăiat capul cu sabia şi, veselă, a zburat către Împăratul şi Mirele său.