Luna decembrie în 16 zile: pomenirea Sfintei şi de minuni fãcãtoarei Teofana împãrãteasa, care a fost soţia preaînţeleptului Leon împãratul (+893)

Aceasta a fost născută şi crescută în Constantinopol, trăgându-se din neam împărătesc, din vestiţii Martinachii, fiica a lui Constantin şi a Anei, care era din Anatolia. Deci, aceştia, neavând prunc, în fiecare zi se mâhneau şi rugau, pentru aceasta, pe Născătoarea de Dumnezeu, pururea, adică, mergând la preacinstita ei biserică, de la locul numit Vascu. Şi aduceau fierbinţi rugăciuni, zicând: “Stăpână, Doamna Lumii, să ni se dezlege nouă naşterea de prunci, ca să nu ne mâhnim”.

Drept aceea, fiindcă cereau cu credinţă, pentru aceasta au dobândit prunc, parte femeiască, pe împărăteasa Teofana. Deci, ea, după ce s-a făcut ca de şase ani, a învăţat Sfintele Scripturi şi s-a împodobit pe sine cu tot felul de bunătăţi. Şi, văzând părinţii ei că era atât de îmbunătăţită, se bucurau, nădăjduind că, în scurtă vreme, vor câştiga şi rodul acestui fel de copilă bună.

Deci, pe măsură ce această tânără dăruită sporea cu vârsta, pe atât creştea ea la şi mai mari bunătăţi şi la şi mai înalte daruri. Şi, împăratul Vasile Macedonul a căutat o tânără frumoasă şi îmbunătăţită. Deci, la Teofana, pomenitul împărat, a aflat toate bunătăţile împreună adunate, pentru care a însoţit-o pe ea, prin legiuită cununie, cu fiul său, Leon înţeleptul şi împăratul. Şi era plin tot Constantinopolul de bucurie şi veselie, pentru acest fel de împărătească şi cinstită nuntă. N-a trecut însă multă vreme, şi diavolul a semănat, prin limba lui Santovarin, o neghină şi un viclean cuvânt. Şi, înştiinţându-se despre această zisă uneltire a lui Leon împotriva sa, împăratul Vasile a pus la închisoare, trei ani, atât pe fiul său Leon, cât şi pe soţia sa Teofana. Dar când s-a sărbătorit hramul Bisericii Proorocului Ilie, atunci iarăşi, s-au împăcat părintele cu fiul şi, împreună cu el, a ieşit în mijlocul poporului şi au făcut obişnuita sărbătorire. Iar, când s-a îmbolnăvit, împăratul a hotărât pe acelaşi fiu al său, Leon, ca singur stăpânitor şi împărat.

Deci, de atunci, această cinstită împărăteasă, trăind în palatele împărăteşti, se nevoia pentru mântuirea sufletului său, că slava împărăţiei şi bucuriile acestei vieţi le socotea ca nimic şi ca pe o ţesătură de păianjen. Pentru care, ea nu contenea pururea, ziua şi noaptea, a sluji lui Dumnezeu şi semenilor, cu psalmi şi cu laude, cu milostenii şi cu tot felul de înfrânări. Şi, măcar că pe dinafară, la vedere, purta hlamidă împărătească, pe dinăuntru, însă, şi întru ascuns purta haine aspre de păr; şi cu aceasta îşi strunea trupul său. Se înfrâna fericita şi de la mese bogate, având hrană simplă şi nefelurită: pâine, adică, şi legume; şi cu acestea se mulţumea, ca şi cu cea mai mare desfătare.

Împărţea la săraci banii care îi cădeau în mână. Încă şi podoabele şi hainele ei scumpe le vindea, fericita, şi dădea banii la nevoiaşi. Dădea văduvelor şi orfanilor cele spre trebuinţă şi îndestularea lor. Dăruia mânăstirilor şi lăcaşurilor pustniceşti bani şi acareturi. Se purta faţă de slugi ca şi când i-ar fi fost fraţi. Nu s-a aflat niciodată jurământ în gura ei. N-a ieşit minciună de pe buzele ei, nici clevetire împotriva cuiva. Către toţi se apleca cu bunătate, şi s-a făcut ca o maică a tuturor celor ce nu aveau scăpare şi ajutor.

Şi, măcar că patul ei era aşternut cu ţesături cu fir de aur şi cu podoabe împărăteşti, ea însă, după ce înnopta, lăsa patul şi se odihnea jos, pe podeaua aşternută cu o singură rogojină sau cu ţesături aspre de păr, şi necontenit uda aşternutul său cu lacrimi, foarte puţin somn dormind, că repede se deştepta pentru a lăuda pe Dumnezeu.

Deci, din multa ei viaţă aspră şi grea pătimire, a dat într-o rea boală trupească. Ci, fericita folosea boala ei ca pricină de înfrânare. Toate bucatele ce se găteau pentru boala ei, ea le împărţea la cei flămânzi.

Gura fericitei acesteia n-a încetat să înveţe dumnezeieştile cuvinte şi nu contenea vreodată a rosti psalmii lui David şi nu trecea cu vederea lauda Domnului cea de şapte ori în zi, nici n-a dormit fără lacrimi. Şi, ca să zic pe scurt, împărăteasa aceasta s-a lepădat, pentru Domnul, de lume şi de cele pricinuitoare de bucurii în lume. Toată osârdia ei era lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea, facerea de milostenii, către cei lipsiţi, şi tot felul de înfrânări, desăvârşit a plăcut lui Dumnezeu şi i s-a dat ei a cunoaşte mai înainte vremea sfârşitului său. Şi, chemând pe toţi ai săi şi mult învăţându-i, şi-a dat cu pace fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.