Luna aprilie, în trei zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Nichita Mărturisitorul, egumenul Mânăstirii Midichiei (824)

Cuviosul Nichita era din Bitinia și a trăit pe vremea luptei împotriva Sfintelor icoane. Născut din părinți dreptcredincioși, iar tatăl său părăsind lumea după moartea soției sale, copilul a fost crescut, din fragedă vârstă, în lumea Bisericii și a Mânăstirilor, îndeletnicindu-se cu nevoințele pustnicești și cu cercetarea Sfintelor Scripturi, în evlavie și viață curată.

Dornic de viață îmbunătățită și povățuit de un om al lui Dumnezeu – Ștefan Sihastrul – tânărul Nichita a fost trimis la Mânăstirea Midichiei, a neadormiților, zidită pe muntele Olimp de Patriarhul Tarasie al Constantinopolului, unde era egumen bătrânul și înțeleptul stareț Nichifor, care l-a primit pe el cu multă dragoste în mănăstirea sa. Și mult a sporit cu pustniceștile nevoințe, în smerenie și în ascultare. Și, încă neîmplinind el șapte ani în mânăstire, a fost silit de egumen să ia rânduiala preoției și l-a sfințit pe el preot, însuși Sfințitul Patriarh Tarasie. Deci, îndată i s-a încredințat lui toată rânduiala mânăstirii, ca ajutor al cuviosului Nichifor – slăbit de bătrânețe. Și mult sporea numărul fraților ce veneau, între care și prietenul său Atanasie, precum sporea și viața plăcută lui Dumnezeu, în mânăstire. Iar după moartea Cuviosului Nichifor (8OO), Nichita, rugat de frații din obște, a luat cârmuirea mânăstirii. Și așa, cu plăcere viețuind, a ajuns la anii bătrâneţilor și a sosit la vremea mărturisirii și a pătimirii celei vitejești, pe care a răbdat-o pentru cinstea Sfintelor Icoane. Lupta, în noul ei val, după moartea împărătesei Irina, a fost deschisă de împăratul Leon Armeanul, în anul 813. Dreptcredincioșii erau prigoniți, clericii surghiuniți și însuși Patriarhul a fost înlocuit cu un om al împăratului, trecut în câteva zile prin toate treptele ierarhiei, Teodosie cu numele. Împreună cu alți egumeni, Cuviosul Nichita a fost închis în temniță și, apoi, trimis în surghiun, mărturisind și suferind neclintit, timp de șase ani, pentru credința pe care a mărturisit-o la al șaptelea Sinod, de la Niceea, din anul 787.

Slăbit de suferințe și de bătrânețe, la sfârșitul prigoanei, în anul 82O, fericitul Nichita nu s-a mai întors la mânăstirea sa, ci a rămas la liniște, într-un schit la marginea orașului, de unde, luând îndoite cununi, ale mărturisirii și ale nevoinței pustnicești, s-a mutat la Domnul, la 3 aprilie 824.