Luna aprilie, în patru zile: Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Iosif, scriitorul de cântări (883)

Preacuviosul Iosif a fost din insula Siciliei, din părinți dreptcredincioși, anume Plotin și Agati, fiind un copil blând și dăruit din fire. Și l-au crescut, părinții, cu multă grijă, lucru care a fost de folos la toată Biserica, de vreme ce copilul acesta avea să fie poet făcător de cântări, care a împodobit toată Biserica lui Dumnezeu. Deci, căzând patria sa, Sicilia, în mâinile saracinilor, dimpreună cu toată familia sa, fericitul s-a mutat în Grecia și s-a așezat în Peloponez, iar, de acolo în cetatea Tesalonicului, unde tânărul Iosif, având nevoie de liniște și de multă învățătură, a intrat în Mânăstirea Mântuitorului, numită Latomus, făcându-se călugăr și ducând o viață de mare asprime. Toată noaptea și-o petrecea stând în picioare și în genunchi, rugându-se și cântând Domnului cântări de laudă și de preamărire, pe care el însuși le alcătuia cu multă măiestrie, uimind pe toți cei ce-l ascultau. Totdeauna avea cântări în gura lui, lucrul mâinilor sale era scrisul frumos, iar când părăsea scrisul, avea citirea Scripturii. Patul lui era pământul, așternutul lui o piele, haina lui proastă și sărăcăcioasă, hrana lui puțină pâine, iar ca băutură, apa. Toate le nesocotea, ca să-și închine viața cunoașterii Scripturii, pe care ardea de dorință de a o împărtăși semenilor săi. Având o bogăție ca aceasta, de fapte bune, a fost sfințit preot.

Și se sârguia spre și mai multă nevoință și osteneli, săvârșind adeseori Dumnezeiasca Taină a Liturghiei și rugându-se cu lacrimi pentru el și pentru toată lumea. Și a avut fericirea de a viețui, în mânăstirea lui, împreună cu Sfântul Grigorie Decapolitul, care l-a primit ca ucenic al său, și pe care l-a iubit mult și i-a fost prieten. Din îndemnul Sfântului Grigorie, Cuviosul Iosif a pornit spre Roma, pentru a vesti și acolo, că la Bizanț a început, din nou, lupta împotriva Sfintelor icoane. Și era, Episcop al Romei, Leon al III-lea, iar ultimii împărați din Constantinopol, luptători împotriva icoanelor, au fost Leon Armeanul și Teofil. Dar fericitul Iosif n-a mai ajuns la Roma niciodată, corabia căzând în mare, în mâinile barbarilor saracini. Deci, Cuviosul Iosif, prins fiind de aceștia, a fost dus în Insula Creta și a stat închis acolo, vreme de șase ani, până la moartea lui Leon Armeanul (82O). La întoarcerea sa în mânăstire, Sfântul Grigorie Decapolitul nu mai era în viață. Deci, Sfântul Iosif s-a retras în unul din schiturile zidite de el unde, plin de harul lui Dumnezeu, a început să scrie cântări bisericești, pesne și canoane, care fac și astăzi podoaba sfintei noastre Biserici.

Sub împărăția rău-credinciosului Teofil, s-a dezlănțuit cea din urmă prigoană împotriva Sfintelor icoane. Fericitul Iosif a îndurat, din nou, grele suferințe, pentru îndrăzneala mărturisirii în cinstea Sfintelor icoane, și a fost surghiunit în Cherson, de unde nu a putut să se întoarcă, decât după moartea împăratului Teofil (842), la chemarea Sfintei Împărătese Teodora, soția împăratului, care, încetând prigoana, ca o dreptcredincioasă împărăteasă ce era, a reașezat credința ortodoxă în toate drepturile ei. Ținut în mare cinste, de însuși Sfântul Ignatie Patriarhul Constantinopolei, Sfântul Iosif poetul s-a mutat la Domnul, fiind lăudat, prin cântări, în Ceruri, de toți Sfinții pe care el i-a preamărit cu credință cât a fost pe pământ. Dumnezeului nostru slavă!