Luna aprilie, în 5 zile: Sfinții Mucenici Teodul și Agatopod (+300)

Din acești doi Mucenici, Teodul era mai tânăr, iar Agatopod mai ajuns cu vârsta și erau amândoi din Tesalonic, clerici bineplăcuți lui Dumnezeu, de la biserica cea de acolo. Agatopod, având rânduiala de diacon, era bătrân de ani și foarte înțelept, iar Teodul, aflându-se tânăr și fără prihană, era citeț la aceeași biserică. Și au trăit pe vremea păgânilor împărați Diocletian și Maximian.

Deci, ieșind poruncă de la păgânii împărați, ca oamenii de pretutindeni să jertfească zeilor, unii din creștini fugeau și se ascundeau de frica chinurilor, alții, ca acești doi Sfinți, Teodul și Agatopod, fără să iasă înaintea prigonitorilor, au rămas închiși în biserică, rugându-se lui Dumnezeu ziua și noaptea. De aceasta înștiințându-se, ostașii i-au prins și i-au aruncat în temniță.

Peste câteva zile, șezând la judecată, Faustin, căpetenia cetății, a poruncit să fie aduși Teodul și Agatopod înaintea sa, la cercetare. Și vreme de multe zile a încercat dregătorul cu amăgiri și vicleșuguri să-i îndepărteze de credința în Hristos și să-i întoarcă la păgâneasca cinstire a idolilor. Deci, neplecându-se ei să jertfească zeilor, și păzind neclintită credința lui Hristos, au fost aruncați din nou în temniță, pregătindu-i pentru chinuri. În temniță, cu ei, se aflau închiși tot felul de oameni, unii cu mari fărădelegi în viața lor. Pe toți aceștia, cei doi Sfinți i-au adus la credința în Hristos, la pocăință și la împăcarea cu Dumnezeu. Iar poporul din cetate, aflând că, în zidurile închisorii, cei doi propovăduiesc vestea cea bună a lui Dumnezeu, a sfărâmat încuietorile închisorii și, dând năvală înlăuntru, asculta cuvântul lor. Înștiințându-se de aceasta, Faustin dregătorul i-a scos, iarăși, pe cei doi Sfinți, afară, voind să-i dea la chinuri în fața poporului. Și i s-a făcut milă, dregătorului, de dânșii, și ar fi vrut să-i scape, dacă ei ascultând de împărat, ar fi jertfit idolilor. Dar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos, zicând: “Suntem creștini și, pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi”. Și numeau tirani pe împărați, că nu se mulțumeau a robi trupul, brațele și averile supușilor lor, ci și cugetul lor voiesc să-l robească.

Deci, după a treia cercetare, rămânând ei tari de credință, au fost osândiți la mucenicia mării. Și așa, cu pietre grele la grumaz și cu mâinile legate la spate, au luat cununa pătimirii, de la Hristos, fiind aruncați în mare.