Luna aprilie în 10 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi treizeci şi şase (sec. III)

Aceşti Sfinţi Mucenici, africani de neam, au trăit în anii împărăţiei lui Decius şi a lui Fortunian dregătorul, în Africa stăpânită de romani. Deci, îndată după înscăunarea sa, Decius a dat poruncă în toată împărăţia, că nu este îngăduit să fii creştin. Orice cetăţean bănuit a fi creştin, trebuia să se lepede de credinţa în Hristos, aducând pe faţă jertfe idolilor. Cine se împotrivea era pedepsit cu temniţă, cu chinuri şi cu moarte. Şi mulţi au primit cu curaj cununa muceniciei, dar au fost şi mulţi slabi în credinţă.
Aceasta văzând-o, dreptcredincioşii Terentie, Pompie şi toţi cei împreună cu dânşii, patruzeci fiind toţi, s-au unit a sta împotrivă bărbăteşte, întărindu-şi şi vitejia sufletului şi a trupului, pentru mărturisirea lui Hristos, aducându-şi aminte de cuvântul Domnului, Care îndeamnă pe ucenicii Săi spre mărturisire, zicând: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 1O, 28).
Deci, stând în faţa dregătorului Fortunian, tinerii aceştia propovăduiau puterea lui Hristos şi neputinţa idolilor fără de simţire, ce se cinsteau de păgâni, iar dregătorul a poruncit să fie aruncaţi în temniţă. Şi a trimis, dregătorul, să aducă pe soţiile fericiţilor Zenon, Alexandru şi Teodor, şi ele îi îndemnau să se despartă de credinţa în Hristos şi să se închine la idoli, ca să rămână în viaţă. Iar ei, prin cuvintele lor împotrivindu-se, din porunca dregătorului au fost bătuţi cu toiege cu ghimpi şi cu vine de bou, şi atât i-a zdrobit, încât se rupea carnea de pe ei. Deci, le-au străpuns spinările cu ţepuşe de fier înroşite în foc, turnând peste răni oţet amestecat cu sare. Şi, cu cât chinurile erau mai cumplite, cu atât credinţa lor era şi mai mare, rugându-se neîncetat lui Hristos, să îi întărească în credinţă.
I-au dus, apoi, din nou, în temniţă, i-au legat cu lanţuri grele de gât, de mâini şi de picioare, i-au silit să se culce pe ţepi de fier sub dânşii şi i-au ţinut mai multe zile nemâncaţi şi fără apă, dar ei toate le-au răbdat, rămânând tari în credinţă, primind îndulcirea ajutorului de la Dumnezeu. Deci, pierzând orice nădejde de a-i întoarce de la Hristos la idoli, dregătorul a poruncit să le taie capetele. Şi aşa, primind cununa biruinţei, s-au mutat la Domnul.